Prima amintire pe care o am cu mamaia Ica e din 1996. Ea împlinea 66 de ani, iar eu îi mâzgăleam doi de șase pe o felicitare și-o atârnam în vitrina din sufragerie.

Locuiam la ea luni-vineri, pentru că școala la care făceam clasele 1-4 era la 3 minute de mers pe jos. Mă aștepta cu mâncare caldă mereu când mă întorceam de la ore și antrenament, mă dispera cu temele la mate, ne uitam împreună la soap-ul Sunset Beach pe Prima TV în fiecare seară de la 7 și făcea cele mai bune dulciuri de pe planetă.

Forget Dubai și alte insule calde, la mamaia Ica acasă, în centrul Piatra Neamț-ului, la etajul 6 de la scara C, era cel mai frumos hotel de 7 stele și se plătea cu dragoste pentru familie.

Foarte activă mereu, pusă pe voie bună și pace între rude, ea ținea trena și la muncă, dar și la distracție. Se trezea prima, se culca ultima și nu se plângea de nimic. Venea dintr-o familie de 8 frați (4 fete, 4 băieți) și copilărise la curte, în Dorohoi, jud. Botoșani.

Îmi povestea, uneori, seara, despre cum războiul îl obliga pe străbunicu’ să le ascundă cu zilele în căpițele de fân (pe care soldații ruși le împungeau cu baionetele) cu doar câteva lipii uscate în buzunare și multă spaimă.

Despre tataia Ticu, bunicul pe care n-am avut timp să-l cunosc și despre tata și toate idioțeniile pe care le făcea ”Vali” în tinerețile cu baschet și ani de liceu.

Despre orice știa ea mai bine, oricând. Îmi amintesc și oglinda în care se pieptăna dimineața.

Uneori, mi-a așa dor de mamaia Ica că-mi vine să mor de durere că s-a dus și nu vreau să plecați de aici până nu citiți cum a murit. Îmi datorați măcar asta.

Bunica mea a început să moară când s-a oprit din activitate.

După mulți ani de pensie în care, zilnic, îi ajuta pe părinții mei cu treburile în mica afacere cu haine second-hand din Piatra Neamț, bunica a fost nevoită să se oprească.

Ai mei n-au mai avut putere să țină business-ul sus și încet, unul câte unul, fiecare magazin a fost închis, până când mamaia s-a retras, de tot, acasă.

Atunci a început să observe că are Parkinson, c-o dor diverse (ca la 75-80 de ani), că la televizor sunt numai scandaluri și lumea înnebunește, că x, că y. Bolile i-au ocupat tot timpul (că altă activitate n-avea), sfărșitul i-a venit și end of story.

Ce făcea cu plăcere, simțind utilitatea muncii ei în cadrul familiei, o ținea vie, activă și sănătoasă. Asta vă doresc și vouă și apropiaților voștri din generațiile anterioare, că mie-mi pare o idee bună.

În perioada următoare o să vă povestesc în diferite forme (de exemplu: prin profilul meu de Facebook) și despre alte personaje unice pe care le-am întâlnit, parte dintr-o campanie națională numită Fii Activ la Orice Vârstă, menită să îndemne angajatorii să ofere muncă în cadru legal și celor trecuți de primii 55 de ani de viață. Ar fi un lucru util din multe puncte de vedere, începând cu sănătatea și terminând cu economia, care ține doar de mentalitatea românului legată de angajații trecuți de o anumită vârstă.

==================================================================

• Proiectul „Fii activ la orice vârstă!” este implementat de ANOFM în parteneriat cu Rusu & Borţun Consultanţă şi SYSTEM & NETWORK SOLUTIONS, şi este finanțat prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013