Abia după ce-am câştigat un #fotbaltweetmeet împreună am aflat că-l cheamă Mircea. Probabil că am şi uitat la loc imediat ce-am plecat de acolo. A doua oară ne-am întâlnit la Jandarmerie, tot ca să jucăm fotbal. Băiat fain. Mircea parcă ai zis, nu?

A treia oară mi-am dat seama că râdem la acelaşi tip de glume şi că dacă 10% dintre români ar avea mentalitatea lui, ţara asta ar fi pe drumul cel bun. Mircea Meşter.

A venit a 23-a oară când s-a-nvoit de la servici ca să mă ducă pe mine să dau probe de joc la Brăneşti. Cine ar fi făcut asta, aşa, din gleznă, într-o luni de vară în Bucureşti?

A 44-a oară i-am cunoscut consoarta când m-au invitat să urmărim Franţa-România la ei acasă. Atunci mi-am dat seama de unde-i vine fericirea. Eliza.

Poate că în timp ce citeşte asta se simte flatat, poate crede c-am luat-o razna, poate se înroşeşte ca o fată mare, dar io-s mândru că mi-e prieten.