Aproape uitasem.

Tata s-a bucurat atât de tare la golul pe contraatac cu Argentina din 94 încât m-am trezit din moțăiala unui copil de 4 ani care nu putea să reziste până la 2 dimineața în fața televizorului.

Văzând imaginile documentarului făcut de cei de la Adevărul mi-am amintit totul.

L-am găsit din întâmplare, în scroll-ul fără de sfârșit al rețelelor sociale și m-a ținut legat mai bine de o oră în care am văzut imagini noi de arhivă, declarații, emoție și o sinteză extraordinar de bună a ultimilor 20 de ani de sport românesc.

De la lipsa de scrupule a lui Mircea Sandu și Dumitru Dragomir, la blaturile începute de Jean Pădureanu la Bistrița, până la privatizări și declinul pe fundal de manele, am rămas surprins în primul rând de calitatea jurnalistică a materialului.

M-a făcut să plâng, să oftez, să râd, să stau pe gânduri, apoi să-mi amintesc vorba cuiva mai priceput ca mine: dintre toate lucrurile neimportante de pe lumea asta, fotbalul este cel mai important.

Vi-l recomand din tot sufletul: