[M]erg cu el o dată pe săptămână, miercurea, de la o piaţă la alta: Victoriei – Domenii. Zece staţii, cinci la dus, cinci la întors. Rutină.

Săptămâna asta, odată cu mine, s-a urcat un bătrân cu barbă kogalniceană şi sprâncene stufoase. Căra în spate un ghiozdan mare, negru şi rufos pe care l-am observat deschis. L-am atenţionat şi l-am ajutat să închidă fermoarul, după care a ţinut să-mi mulţumească cu o strângere de mână bărbătească:

– Îţi mulţumesc, tinere! Asta da solidaritate între bărboşi! zice zâmbind apreciativ. Eu mă duc de-acum, tu vii din urmă, asta-i viaţa, ce să-i facem. Ştii, eu sunt născut în ’35, dar niciodată n-am fost mai dezamăgit de societatea noastră ca acum. Am prins repercusiunile războiului şi tot ce-a venit odată cu el. I-am prins pe ruşi, iar pe atunci nu puteai să faci altceva decât să accepţi situaţia. Jocurile erau făcute. Regimul lui Ceauşescu a avut bune şi rele şi ne-a arătat tuturor ce-nseamnă sacrificiile, chiar şi cele cu vieţi omeneşti! Dar acum? Observ cum atâta energie se iroseşte pe lucruri inutile, domnule, cum ne ducem de râpă şi nimeni nu pune piciorul în prag să facă ceva!

[S]e opreşte pentru un oftat plin de deznădejde, îşi ridică ochelarii pe nas şi continuă:

– Vezi dumneata, eu sunt arhitect şi discutam zilele trecute cu colegii de la birou despre statuile ridicate în Bucureşti oamenilor importanţi ce ne-au inspirat tinereţile. Brătianu, Rosetti. Acum, dacă ar fi să ridicăm o statuie, am avea cui? Am avea? Aici e staţia mea, tinere, îţi urez mult succes! Sănătate!

Îmi strânge mâna din nou, îşi saltă ghiozdanul mai bine pe umeri, ca şi cum s-ar înhăma la un drum lung, coboară fără să mai privească înapoi şi porneşte în direcţia în care mergea şi autobuzul. După câteva secunde, se închid uşile, maşina porneşte şi-l prinde din urmă. Mă salută milităreşte cu-n zâmbet larg pe sub mustaţa albă şi rămâne cu mâna ridicată până când ne depărtăm la zeci de metri.