Viaţa e un sport de echipă
[A]veam un coleg pe care aproape că-l uram pentru că bătea loviturile libere mai bine ca mine. Ne antrenam, executam şi repetam cot la cot, dar de fiecare el reuşea să pună mingea acolo unde trebuia printr-o execuţie mai curată ca a mea. Nu înţelegeam, iar pe măsură ce lunile treceau mă simţeam din ce […]
[A]veam un coleg pe care aproape că-l uram pentru că bătea loviturile libere mai bine ca mine.
Ne antrenam, executam şi repetam cot la cot, dar de fiecare el reuşea să pună mingea acolo unde trebuia printr-o execuţie mai curată ca a mea.
Nu înţelegeam, iar pe măsură ce lunile treceau mă simţeam din ce în ce mai inhibat, până la un moment dat când am început să mă antrenez singur şi să mă pedepsesc pentru fiecare execuţie greşită. Pierdeam concentrarea, deci progresul era zero.
În timpul meciurilor, de fiecare dată când apărea ocazia unei lovituri libere ce mergea executată direct pe poartă îi ceream mingea. Niciodată nu mi-o dădea, în schimb, dădea gol cam o dată la trei-patru lovituri.
Mă supăram pe el, nu-i vorbeam cu zile. Nici nu mă duceam să-l felicit când se întâmpla să dea gol din lovitură liberă. Pe scurt, eram invidios.
[C]âteva luni mai târziu a urmat un meci în deplasare în care am fost trataţi foarte ostil. Spectatorii înjurau încontinuu, arbitrii aveau tema pregătită, iar adversarii jucau foarte urât.
Îmi amintesc că, prin a doua repriză, aveam la fel de multe contuzii ca un rugbist şi din genunchi şi brațe sângeram din cauza căzăturilor. Jucau atât de josnic încât la cornere loveau cu pumnii sau cu coatele.
A fost 0-0 până în ultimele minute, până când am primit o lovitură liberă aproape de poarta lor. Eram atât de frustraţi cu toţii de modul în care se desfăşurau lucrurile încât am realizat că singurul mod prin care ne putem răzbuna este să câştigăm. Acea lovitură liberă urma să fie decisivă.
Cât mingea şutată de colegul meu a fost în aer, în drum spre vinclu, a fost singurul moment al meciului în care nu s-a auzit nimic în jur.
N-am ştiut cum să ne bucurăm. Am făcut un ghem mare de oameni cu el în mijloc. Doamne, cât l-am mai pupat şi cât i-am mai mulţumit c-a dat gol. L-am strâns atât de tare în braţe încât nu mai avea aer.
În tot acel timp în care eram invidios eşuam să văd că golurile lui îmi aduceau şi mie satisfacţie. Echipa câştiga, punctele se strângeau, totul era bine.
[S]-o lăsăm mai moale cu nodurile în papură, cu unfollow-uri pe timp de campanii, filtre, miștouri, mui gratuite şi alte supărări de copii invidioşi. Să ne bucurăm unii pentru ceilalţi şi să ne susţinem când e cazul, pentru că toţi suntem în aceeaşi barcă, iar dacă unul dintre noi are de câştigat, chiar şi la nivel spiritual, (o experienţă frumoasă, de exemplu, pentru că la nivel material nici nu trebuie începută discuţia) succesul acestuia ne influenţează pozitiv şi pe noi atunci când atitudinea este cea corectă.
1 Comments for "Viaţa e un sport de echipă"