Aseară, la Jocurile Olimpice de la Rio, au fost finalele pe echipe la gimnastică, eveniment la care eram obișnuit să mă uit cu sufletul la gură de fiecare dată.

Suntem cei mai șmecheri din lume la sportul ăsta. Știți povestea, o cârcă de antrenori români sunt plătiți bani buni să antreneze tineri din întreaga lume, ca să nu mai vorbim de cele 59680987 de medalii pe care le-au câștigat românce de la Nadia încoace.

Anul acesta nici măcar nu ne-am calificat în finală (primele 8), iar comentatoarea TVR care vorbește limba gimnastică părea că trece printr-o apocalipsă. În cele 5 minute dintre încheierea concursului și festivitatea de premiere n-a fost publicitate, televiziunea română era ieșită la o țigară, iar Alina Alexoi a dat tot ce-a avut mai bun din ea, mai ceva ca-ntr-un reportaj de război, cu multă tristețe și disperare în voce.

Lăsând la o parte a tragicomediei prin care trece sportul românesc, mi-a amintit de un banc pe care mi l-a spus mamaia mea Ica, D-zeu s-o ierte:

O gimnastă mergea cu un RATB. Era neepilată la subraț și se ținea cu mâna de bara de sus.

La prima stație se urcă Celentano (n.r. -un bețiv-) chiar lângă ea, o observă și o abordează:

– Nu te supăra, domnișoară. Ești cumva gimnastă?

– *intrigată* Da! Dar cum v-ați dat seama?

– Pf, e simplu. Numai o gimnastă putea să ridice piciorul așa sus.

Mi-e dor de bunica și de zilele în care eram cei mai buni din lume la gimnastică.