Acest post este un spoiler. Cine n-a văzut încă Tron: Legacy să citească altădată.

Să începem. Ori îl vezi la imax au la un omolog de-al imax-ului home designed, ori n-are rost. Pentru că n-o să-ţi placă altfel. Tehnologia 3D şi senzaţiile oferite de sunetul şi imaginea perfectă fac toţi banii şi se ridică într-adevăr la nivelul aşteptărilor. Daft Punk rupe tot pe partea de OST, iar băieţii de la post-producţie cu toate efectele lor speciale merită decoraţi. La o singură chestiune am ceva de obiectat din punctul ăsta de vedere:

Când a apărut partea a doua din Matrix în 2003 eram atât de entuziasmat încât am venit de la Piatra Neamţ la Bucureşti şi-am stat câteva zile la frate-miu ca să pot merge la premieră. Vă amintiţi scena aia în care Neo cafteşte vreo sută de agenţi Smith într-un părculeţ? Eh, sunt acolo câteva momente în care efectele speciale sunt evidente în ceea ce priveşte chipul actorilor. Mai exact, se văd ca nişte desene animate. Mie în momentul ăla mi-era un pic jenă, ca atunci când ştii deja un banc, dar totuşi îl laşi pe om să termine şi la final pari amuzat. Ca atunci când un magician încearcă să te prostească, dar tu ştii deja cum face să scoată iepurele din pălărie şi totuşi îl laşi să termine. Genul ăla de jenă. Pentru că, în mod normal, n-ar trebui să se observe cum e făcut trucul. Aşa m-am simţit aseară la fiecare scenă în care Clu era în prim plan. Pentru că nu-i prima dată când se face chestia asta cu întinerirea. În Benjamin Button, nicio clipă nu s-a văzut că faţa lui Brad Pitt e alterată pe calculator, încât el să pară, ba mai tânăr, ba mai bătrân, deşi în film personajul lui trece prin toate vârstele în 160 de minute. Aseară, de fiecare dată când apărea Clu, toată magia 3D-ului şi-a stării de uluială în care eram dispărea deoarece chipul lui era ca-ntr-un desen animat. Aş fi preferat o tonă de machiaj, dar măcar aşa vedeam măiestria actoricească a lui Jeff Bridges şi nu o moacă animată care se încruntă sau râde.

Frustrarea mea este dată aproape în totalitate de superficialitatea scenariului şi a acţiunii. Faptul că o poveste parcă scrisă de-un puşti de 10 ani care se joacă cu soldăţei pe marginea căzii a anulat ce trebuia să fie un nou trail blazer al filmelor SF, poate fi considerat un sacrilegiu.
Toată desfăşurarea acţiunii pare a fi doar un pretext pentru a mai etala nişte artificii tehnice. Sau cu alte cuvinte, filmul ajută efectele speciale să iasă în evidenţă şi nu invers.

Un exemplu de dialog: Sam, unul dintre personajele principale, rămâne fără părinţi de la o vârstă fragedă. Îi mor şi bunicii înainte de majorat. E pasionat de poveşti SF şi de jocuri video. Acţiunea se mută când el avea 27 de ani şi-l înfăţişează fungind de poliţie pe-o motocicletă Ducati, intrând prin efracţie într-o clădire securizată c-o uşă groasă de peste un metru, cu sânge rece, adrenalină. Nu mai trec 30 de secunde din film şi tipul se aruncă c-o paraşută de pe acoperişul aceleiaşi clădiri în care a intrat. Deşi moştenitor al unei companii IT de succes, (deci putred de bogat) alege să locuiască într-un container în mijlocului unui junk yard cu vedere la Hudson River (dacă nu mă înşel). În câteva cuvinte, un rebel, un boem, un noncomformist. Ajunge în lumea programelor unde este întrebat de către Quorra, o femeie-program care nu văzuse lumea reală niciodată, cum este soarele.
Prima mea reacţie a fost: „mamă, acum e momentul, îi spune una tare cu două-trei epitete şi gata, o dă pe spate.” Da’ de unde!? Cum stătea el aşa aşezat în fund ca-n jurul focului cu ochii în depărtare îi răspunde:
„Oh, it’s… warm… radiant… beautiful.” Şi Quorra îl sorbea din priviri ca pe-un rock star şi mie nu-mi venea să cred că a durat 20 de secunde să zică replica aia. Penibil.

Şi multe alte chestii care n-au nicio noimă. Ce era cu tipele alea patru de l-au îmbrăcat pe Sam în costumul de luptă când a ajuns şi de ce stăteau ca nişte mumii în sicriele alea? Era locul lor de muncă sau ce? Una dintre ele apare mai târziu ca iubita unui metrosexual excentric ce era patronul unui club. Dar cu uşa aia de lemn din ascunzătoarea lui Flynn? Totul plexiglas pe acolo, neoane, arhitectură futuristă, bezele şi la una din camere era o uşă de lemn care mai avea puţin şi scârţâia din balamale. Iar personajul lui Bridges (Flynn) a primit nişte replici de tot rahatul. După ce Sam reuşeşte s-o lase pe Quorra fără mâna stângă şi pe Flynn fără discul cu informaţii de care depindea soarta întregii lumi, Bridges spune: „Man, you’re really messing up my Zen.” Restul exemplelor sunt prea complicat de scos din context.

Pe cuvânt de cercetaş că m-am dus cu gândul să-mi placă filmul şi sunt furios că marele plus a fost anulat de marele minus.