[A]veam 15 ani când jucam pentru prima oară un meci în Liga a 3-a. I se spunea Divizia C și era competiția în care se căleau tinerii sportivi care-și doreau o carieră începută în fotbalul românesc.

Îmi amintesc și acum deplasările în orașele vecine, meciuri cu adversari ce aveau dublul vârstei mele de atunci. Erau partide solicitante, teste de foarte bun augur, momente în care mi se reamintea că talentul nu e suficient.

Acționând ca rampa de lansare spre prima divizie, absolut orice junior își dorea să strângă jocuri la seniori. Regulamentul acelei perioade impunea prezența în teren a doi jucători mai tineri de 19 ani, in condițiile în care clubul nostru avea 50-100 de astfel de sportivi. Groaznic de greu.

O luptă la fel de aprigă ca pentru orice admitere de facultate din România, numai că la noi nu se putea chiuli, la examene n-aveai cum să copiezi, iar bătaia nu era pe motivarea absențelor, ci pe bifarea a cât mai multor prezențe în teren.

Între timp, în fotbalul românesc, mai găsim tineri sportivi de calitate la Viitorul Constanța și cam atât. Restul locurilor sunt ocupate de bețivi cu burtă, pariori profesionști, pușcăriași docți, scandalagii nocturi, combinații de două luate câte două care au dus nivelul național așa sus încât mai departe de transferuri în țări arabe sau în ligi inferioare din China nu poate spera nimeni.

Chiar azi am citit despre o gură de aer venită din partea federației:

Începând cu sezonul 2016-2017, cluburile au obligativitatea de a avea în teren pe toată durata jocului:

Liga  1 –1 jucător U21, eligibil pentru naționala U21
Liga a 2-a –3 jucători U21
Liga a 3-a –3 jucători U19

Într-adevăr, e too little too late, dar aducând asta pe ordinea de zi, fiecare club de primă ligă din România va trebui să acorde șanse unori tineri care, dacă sunt incurajați, vor ajunge suficient de departe încât să fie numai buni de înjurat purtând tricoul galben al naționalei, căci doar vorbim despre un sport pe care-l cunoaștem cu toții, dar știm aproape deloc.

Hai, România?