[P]ot să înțeleg perioada când aparatele foto erau cu rotiță de genul celor de la mașinuțele de jucărie. Am învârtit și eu la un astfel de aparat de-a lungul câtorva ieșiri din țară în care eram atât de încuiat încât pozăm mașini sport și vitrine ale magazinelor scumpe.

Chiar pot. Nu existau wide-uri, zoom ouți și alte magii tehnologice. Îți tasai vertebrele lombare lăsându-te pe spate ca să-i prinzi pe toți în cadru și riscai o cifoză. ”Mai aproape”, le ziceai, ”că nu vă prind pe toți, strângeți-vă!”.

[S]i atunci începea! Un vortex imaginar îi sugea pe cei fotografiați spre mijlocul cadrului încât absolut toate capurile se apropiau și se apropiau și se apropiau și mai mult până când tâmplele se îmbrățișau între ele, se făcea transfer de mătreață, se încordau sternocleidomastoidiene, poziții de berze cu picioare suspendate în echilibru, totul, absolut tot ce era nevoie ca toată lumea să încapă în poză.

Și așa apăreau fotografiile siamez. Cu toții am văzut sau apărem în câte una. Avem capul oblic, lipit de-al altcuiva și stăm într-o poziție de-a dreptul penibilă. Imediat după declanșator, pleznim cu toții că niște crenvurști lăsați prea mult la fiert și ieșim din apnee ușurați. ”A ieșit? Mai stăm o dată?”.

[B]un. Acum un news flash: E gata! Over! Kaput! Am avansat! Avem cu toții aparate foto (chiar și cele de pe telefoane) care au obiective atât de wide încât ar prinde-o și pe yo momma. Stați drepți! Stați normal că să nu arătați că un niște platoașe simetrice pe mesele nuntașilor. Eu unul promit să nu mă mai lipesc de nicio tâmplă. Niciodată.

Foto