[P]rieteni, îmi sta un mare zâmbet pe chip în timp ce scriu rândurile acestea. Sprâncenele-mi sunt sus de mirare, îmi încrețesc fruntea și nu știu cum să încep să vă povestesc fila de istorie ce tocmai s-a scris.

Poate că sunteți fani fotbal, poate doar vă mai fug ochii de amorul artei la vreun meci mai notoriu, poate vi se pare că e un sport stupid în care niște băieți fugăresc o minge și mulți bani sau poate că printre voi e și-o fată care nu înțelege ce se întâmplă când se termină zero zero. Nu contează. O să vă povestesc pe înțelesul tuturor, căci nu e o poveste despre fotbal, e fotbalul în sine, e povestea, e un scurt metraj pescăresc și irepetabil.

Steaua București, echipă de cinste, s-a deplasat în Bulgaria ca să joace fotbal cu niște localnici.

Ai noștri erau îmbrăcați într-un verde modern și țipător, ai lor aveau 25.000 de bulgari decenți în public și o pasăre prădătoare ca mascotă.

Nici nu trebuia să-i batem ca să fie bine, ci doar să nu pierdem.

Bulgarii știau asta. Publicul știa asta și stătea cuminte, parcă fără să îndrăznească să spere la mai mult tocmai pentru a nu fi sedus și abandonat din nou, așa cum vestul Europei și capitalismul face cu întreaga lor nație de mămăligari (mama lor de mămăligari) de vreme bună-ncoace.

Și-a-nceput meciul, prieteni. Toate berile erau desfăcute și toate telecomenzile televizoarelor din cele două țări vecine de salon de azil de bătrâni deveniseră inutile pentru nouăzeci de minute.

În minutul șase s-a accidentat Dodel. Exact. Dodel. Cum se-aude. Habar nici nu trebuie să aveți cine-i Dodel, ci doar să știți că n-a mai putut juca. În schimb a jucat Sânmărtean. Despre Sânmărtean trebuie să vă spun două cuvinte. Nu găsesc menajamente și nici explicații în cârțile fizice pentru Sânmărtean, așa c-o s-o spun cum mă pricep:

Sânmărtean trișează. Lucian Sânmărtean al nostru are pe cineva la gravitație și trișează. E de neoprit. Dansează ca regina balului pe teren, toți partenerii îl calcă pe picioare, dar lui nu-i pasă. Ne sfidează pe toți, cum Neo din Matrix avea glumițe cu agentul Smith, dacă-mi permiteți referința. Ah, de-ar fi fost cu cinci ani mai tânăr, zic toți somelierii fotbalului cu jindul cu care un magnat ar transforma niște spații verzi în clădiri de birouri.

Și-a fost fotbalul în continuare și nimic n-anunța nimic și scorul era nimic la nimic și nu se întâmpla nimic.

Trece o repriză, numai bine cât familia de rând să fugă la bucătărie să ia o cină târzie, dar fix în timpul desertului, universul se plictisește și-și spune ”ce-ar fi dacă?”

Sare peste toată publicitatea, sare și peste scena în care aflăm că iceberg-ul nu mai poate fi evitat, impactul e iminent și Leo DiCaprio mai ratează un Oscar, ca să ajungă în ultimele minute ale meciului.

Comentatorii luau diazepame, bravii fundași steliști țineau scuturile sus, bulgăroaicele din tribună își acopereau ochii, arbitrul arăta cartonaș galben peste cartonaș galben, Pârvulescu (un băiat) avea volanul pe dreapta fără să fi șofat vreodată în Anglia, poate că pe vreun canal TV paralel Mircea Badea făcea spume pe vreun motiv ce nu interesa pe nimeni, dar aici, pe dreptunghiul verde din Bulgaria, Wanderson (cu accent pe dublu v) lua joystick-ul de PlayStation în mână și apăsa pe cerc.

Gol. Bulgarii își pregăteau hainele de duminică, deși era abia miercuri și ei oricum nu mergeau la biserică, iar operatorii meciului îl fixau pe Arlauskis (cu accent pe sk), portarul nostru căruia nu-i venea să creadă că e neputincios.

Se terminau primele nouăzeci de minute și intra pe teren Cosmin Moți.

Big Bang-ul s-a întâmplat ca Moți să ajungă pe teren în seara cea magică. El fusese pe teren de la bun început, dar intrase pe scenă cu adevărat abia atunci.

Cosmin Moți, să ne înțelegem, n-a făcut nimic notabil în viața lui în afară de faptul că s-a născut. Poate c-a fost un elev de nota șapte, poate că în clasa a opta a lipit o gumă de bancă, poate că-și împăturește frumos tricourile înainte să le pună în dulap chiar și-acum, la maturitate. Cine știe?! A aflat și el, odată cu noi, plebea, că, în seara cea magică, și-a îndeplinit menirea și dus toată suflarea dinamovistă în liga campionilor.

Când mai era atât de puțin din partida asta nebună încât toată lumea ceruse nota și aștepta penalty-urile ținând în mână talismanul norocos, portarul bulgarilor a primit cartonaș roșu. Schimbări se mai puteau nu, așa că Moți a trecut portar.

Cosmin Moți, băiat român, fost jucător la Dinamo București, fundaș, creștin-ortodox, trece portar la fix echipa din Bulgaria care-și joacă sorții împotriva Stelei din același București. De câtă ață albă să mai ai nevoie, poveste?

Stelistul de mi-s își dorea să creadă că un fundaș n-are cum să apere suficiente penalty-uri încât să califice o echipă, dar fanul Ioan Chirilă din mine ar fi dat orice ca maestrul condeiului să mai aibă o zi pe Pământ încât să poată dicta, prin telefon, la redacție, la București, o ultimă cronică memorabilă.

Moți a executat primul și-a înscris. Moți l-a încurajat pe primul bulgar care a ratat. Moți a apărat al doilea șut. Moți s-a bucurat la următoarele trei goluri ale gazdelor și-a ghicit colțul la primele trei ale românilor. Moți s-a zbătut încontinuu încât nimeni n-a mai avut nimic de zis, până în momentul în care Moți a plonjat pentru ultima oară, întâi spre minge, apoi cu ea în brațe până în tribuna cu bulgari fericiți pentru te-miri-ce, apoi până la reporterul român care n-a știut ce să-l întrebe.

A spus doar că nu realizează ce-a făcut și că nu-i vine să creadă c-a făcut ce-a realizat, după care a plecat să fie rege pentru o noapte și personaj definitiv într-o poveste care, dacă s-ar fi întâmplat în America, ar fi ajuns un film în top de box office.

”E o tragedie?”, îl întreabă același reporter oportun, la cald, pe Adi Popa (un alt băiat)
”Nu. Nu e tragedie. Tragedie e când moare cineva… sau altele.” răspunde Popică cât să completeze absența lui Dodel, încă din minutul șase, dacă vă mai amintiți.

Legătura revine la comentatorul  care concluzionează călătoria noastră, dând lovitura de grație:

”Nu e tragedie. E catastrofă.”

Eu nu cred c-a fost nici una, nici cealaltă, ci doar o seară în care Ioan Chirilă, Dumnezeu să-l ierte, și-ar fi tocit toate creioanele.

foto: Pro Sport