Se pare că şi băieţii plâng câteodată
Articol publicat pe 6 ianuarie 2009. N-am cum să ţin în mine chestia asta, mă sâcâie şi n-o pot tolera. Am plâns aseară. Am plâns de nervi, am plâns de oftică, am plâns din neputinţă. M-am simţit slab şi fraier, în faţa cursului vieţii. Încă din market unde încercam să găsim un iaurt uşor de […]
Articol publicat pe 6 ianuarie 2009.
N-am cum să ţin în mine chestia asta, mă sâcâie şi n-o pot tolera. Am plâns aseară. Am plâns de nervi, am plâns de oftică, am plâns din neputinţă. M-am simţit slab şi fraier, în faţa cursului vieţii.
Încă din market unde încercam să găsim un iaurt uşor de băut, de desfăcut, de păstrat, de cum vreţi voi, am simţit că n-o să se termine cu bine. Să faci cumpărături pentru un pacient de spital e cred penultima formă de shopping înainte de magazinul de pompe funebre.
Adică, ce-ar fi trebuit să fac, să compar două chifle cu susan şi să mă întreb care o să-i placă mai mult sau care iaurt e mai uşor de păstrat în salonul ăla infect pe care nici acum, la 12 ore după nu-l pot scoate din minte? În niciun caz. Am preferat să n-am nimic de-a face şi doar am ţinut coşul.
Spitalul judeţean Neamţ e în vârful unui deal de 150-200 m pe care i-am parcurs pe jos pe un trotuar spart flancat în stânga de cei mai trişti castani, iar în dreapta de o biserică în care probabil n-a fost niciodată o nuntă. De cum am deschis uşa aceea dublă de care se izbesc paturile de metal, m-a izbit mirosul.
Înălbitor, spirt, rivanol, bătrâneţe, nu mă interesează şi n-o să vreau niciodată să aflu a ce miroase într-un spital. Am urcat 3 etaje până la cardiologie, unde, deschizând uşa, am primit 10-15 priviri de bătrâni neputincioşi care sperau să vadă un chip cunoscut, pe cineva care să li se aşeze la marginea patului şi să le explice ce-au greşit de trebuie să aştepte sfârşitul în halul ăla.
[B]unica mea s-a internat pentru nişte analize şi pentru o supraveghere 24 din 24, nimic deosebit. S-a bucurat bineînţeles să ne vadă, i-am adus ceva reviste şi ceva de mâncare şi am început să stăm de vorba. Asistentele nu intrau în salon decât să arunce o privire sau să facă o glumă proastă.
N-am putut să nu observ cele două colege de salon, ale căror aspect şi condiţie o făceau pe mamaia mea Geta să pară o tinerică. Una dintre ele nu putea deschide ochii la cât era de slăbită, stătea nemişcată în fund cu bărbia în piept, avea un fes galben împletit, un păr lung alb şi încâlcit, în perfuzii şi cu un tub subţire băgat în nas care nu ştiu cum se numeşte. Sunt singurele particularităţi care se deosebeau la acea doamnă. Fiul ei, pe un scaun lângă pat, o ţinea de mână şi citea rugăciuni dintr-o cărţulie neagră, groasă, cu scris mare auriu „acatiste”. Cealaltă, poate chiar mai slăbită, imobilizată pe spate, învelită până la brâu, cu un prosop întins pe piept, câteva şerveţele folosite în mâneca pijamalei, aceleaşi perfuzii şi tuburi, nevăzătoare din câte aveam să aflu imediat.
După 15-20 de minute în care am stat cu bunica, mama face un zgomot mai puternic, iar acea bătrână aude şi cu o voce mai mult şoptită şi lipsită de vlagă îndrăzneşte:
-Sunteţi cumva asistentă, sunteţi aici? (îşi freca degetele ca un copil care a făcut ceva greşit şi căruia îi e frică şi ruşine să spună)
–Nu, doamnă, sunt în vizită la mama mea, în patul de lângă dumneavoastră… Între timp bunica îmi şoptea la ureche că bătrâna nu vede. …dar spuneţi, aveţi nevoie de ceva?
– Ah… lăsaţi, nu. Avea o voce plânsă, mi-e greu s-o descriu, dar nu cred c-am s-o uit curând.
-Spuneţi, doamnă, nu e niciun deranj, vă rog!
-Aş vrea nişte macaroane din acelea… Neştiind despre ce e vorba şi eu şi mama ne-am uitat la bunica care ne-a spus că bătrâna are în dulăpior o caserolă cu macaroane cu brânză. …mi-e foame. În momentul ăla au început să-mi tremure mâinile, ştiind că masa pe care o dă spitalul fusese cu o oră înainte. Cred că nimănui nu i se pare normal să se întâmple aşa ceva, adică, cu toţii ştim că mâncarea din spital e proastă, da’ nici chiar aşa.
Am ajutat-o pe femeie să stea în fund cât să nu se înece cu mâncare cât timp mama o hrănea. Mânca cu atâta poftă de parcă-i era ultima masă, nu îmi venea să cred, nu vă puteţi imagina cât de nedreaptă am văzut eu viaţa în momentul ăla. Mai aveam un pic şi o imploram să se liniştească şi să mănânce uşor pentru că nu o grăbeşte nimeni. Nu respira între guri, nu voia să asculte, îi era frică că bunăvoinţa mamei mele o să se termine şi ea o să rămână flămândă.
-Doamnă, vă rog, staţi liniştită, mâncaţi uşor că nu e nicio grabă, încet.
-Ce bune sunt, cu brânză… mirodenii.
-Nu vă grăbiţi, încet, vă ajutăm noi. Dădea din cap şi aproape că înghiţea dintr-un foc o lingură de macaroane. Pe noptieră avea o sticlă de apă şi o cană pe jumătate plină cu ceai. Am întrebat-o dacă vrea să bea ceva. A dat din cap din nou fără să se oprească din mestecat. În timp ce îi ţineam cana aproape, a pus o mână pe pai, iar cu cealaltă mă strângea cât putea ea de tare de braţ incât să nu îi iau cana de la gură. Deja simţeam că nu mai rezist şi mă întrebam cu ce o fi greşit femeia asta de ajunsese aşa de rău şi de ce se chinuie aşa. S-a oprit din băut doar să-mi zică că mai vrea două guri de ceai.
Am făcut tot ce-am putut, i-am schimbat şerveţelele, i-am umplut cana, am spălat tacâmul, am aşezat-o înapoi pe pernă, dar totuşi n-am putut să mă liniştesc, să simt c-am ajutat-o cu ceva. Ea în schimb îi mulţumea mamei şi voia să-i pupe mâna.
Am revenit lângă bunica mea care-mi zicea să am grijă, să nu mai pierd nopţile şi să las cola că nu face bine. Deja eram transpirat şi îmi venea să urlu în locul bătrânei care n-avea cui să-i zică ofurile. Dacă mama n-ar fi auzit-o probabil că ar fi stat flămândă câteva ore, dacă nu chiar peste noapte, toată treaba fiind pe la 7-8 seara.
Băi, şi n-am vrut, îmi tot ziceam că nu mă priveşte, că bunica mea e bine, că avem grijă de ea cum trebuie, că ştie c-o iubim şi că n-o s-o lăsăm singură, că femeia aia are rudele ei şi că a fost un caz unic, o întâmplare. Chiar n-am vrut, tot respiram adânc şi îi zâmbeam bunicii. Am simţit că mi se udă ochii, am pupat-o, mi-am luat la revedere şi-am ieşit din salon şi-am început să plâng ca un copil. Si pe scări până înapoi la parter, şi afară pe aleea cu castanii uscaţi, şi pe stradă, până acasă. De nervi, de oftică, din neputinţă.
Hubbis
Mda, m-ai facut sa plang. Asta si pentru ca… mi-au venit in minte imagini cu bunicii mei, ambii au fost internati in spital de nici minte nu mai tin de cate ori si… cunosc lucrurile astea atat de bine incat am avut in minte imaginea pe care ai descris-o si imi parea atat de reala de parca o aveam eu in fata ochilor.
Neputinta. Nedreptate. Incredibil de trist.
vm
:(…a fost primul articol citit pe blogul tau, dupa ce l-am descoperit…dupa aceea le-am citit pe toate…pe rand…pe masura ce apareau…Sa ai un an 2011 bun, Toma, cat mai bun :)!…
dan necsa
Stiu prea bine ce inseamna spital. Doar ce am reusit sa trec peste un caz in care am fost suspect de cancer. Iti vine sa te sui pe pereti cand vezi acesti batrani, insa suferinta pe care o citesti in ochii unui copil de 5 ani care are cancer in stadiu final te intristeaza atat de tare inca nici nu iti mai pasa ce zi e…iti dai seama ca acel copil nici macar nu stie ce se intampla cu el si parintii lui lupta doar ca sa il aibe cu o zi in plus langa ei sau macar o ora. Fiecare clipa petrecuta alaturi de el, pentru ei inseamna enorm de mult si se lupta singuri impotriva tuturor!E trist…dar e Romania!
ionut-alexandru
Pentru a ne schimba, pentru a sti ce inseamna tot ce ai scris si alte multe chestii pe care nu le-am citit si nici trait avem nevoie de aceste lucruri in fiecare zi, in fiecare ora poate in fiecare minut.
Cei care nu vor simti ceea ce ai simtit tu, trebuie sa le traiasca si atunci.. vom avea alta infatisare. Cu totii.
Mereu intamplarile triste ne vor marca mai mult decat cele fericite.
Un an nou mai bun in caz de nu ne zarim deloc in vacanta asta ;).
Spor cu blogu’
vm
…Si eu cunosc bine spitalul descris de tine :(…in ultimii ani am ajuns in Piatra in special la inmormantari :(…ma gandeam acum ca in orasul acesta (foarte-foarte drag sufletului meu) sunt mai multi cei la mormintele carora aprind lumanari si duc flori :( decat cei pe care mai apuc sa-i imbratisez si sa-i intreb ce mai fac :(…foarte rar din pacate :(…
Flori
Bine, Toma. Spre rusinea mea, nu am citit acest post…
Poate daca faceam asta, acum as fi avut confirmat deja ca ai inca un atu spre deosebire de multi altii si anume ca nu esti egoist si indiferent fata de ceea ce se intampla in jurul tau.
Saptamana trecuta eram cu mama pe la Piata Unirii. In fata noastra s-a proptit un copil de vreo 7-8 ani, firav, blond, cu ochii albastri, haine murdare, dar nu rupte, incaltari la fel. Taraia dupa el trei sacose in care erau indesate multe sticle de plastic….probabil sa le duca alor lui, pentru a le trimite la reciclat, in concluzie sa faca un ban. Cu cat inainta, sticlele alea cadeau, iar el se intorcea si le aduna pe toate, pana la ultima, zicand „Of, ce-mi mai cade astea..”, stergandu-si de pe frunte o oaresce sudoare.
Si sticlele tot cadeau, si el le aduna…l-am ajutat…sa stranga. Dar nu l-am ajutat sa duca o viata mai buna, sa aiba altfel de parinti, nu i-am schimbat nimic in viata la care a fost condamnat. Ce poate el sa faca?Ce puteam eu sa fac mai mult?Sa-i dau bani?Ajungeau la o destinatie gresita, iar dintr-un sandwich nu i-ar mai fi ramas nimic, trebuind sa-l imparta.
Se pare ca uneori neputinta ne omoara pe noi, cei care nu suntem egoisti si indiferenti.
Ana-Maria
Articolul m-a făcut să plâng şi să rememorez vizitele pe care le-am făcut la spital pt străbunica şi bunicii mei. Spitalul e unul din locurile în care mă simt vulnerabilă, spitalul e locul în care nu mă bucur nici dacă merg să feliciot o proaspătă mămică şi poate e şi vina sistemului pt că nimeni nu vorbeşte calm, frumos cu tine, nimeni nu îţi explică. Vezi doar chipuri asemănătoare şi halate albe care se plimbă dintr-o parte în alta fără să te ajute măcar cu o strângere de mână. Încă nu am ajuns pe un pat de spital şi sper să nici nu ajung prea curând, pt că e o atmosferă dezolantă şi pt că tot ce te bucură sunt vizitele cunoscuţiilor.
Cosovo
:((mda si barbatii plang, la asemenea cazuri, nu cred ca rezista cineva, din pacate asta e sittuatia in spitalaele din Romania, :((((
anca
cred ca daca nu simteai ce ai simtit in fata acelei imagini, nu erai om.. asa ca felicitari.. desi sincer ar fi mult mai simplu uneori sa nu simti.. mai ales in situatii cand nu poti ajuta foarte mult.. cand nu poti schimba situatia..