Actualizez acest articol în speranţa că nu numai mie îmi va răsuna acest monolog al lui Rudy Wetzer în minte, de fiecare dată când mă întreb de ce e fotbalul aşa special.

Felicit Timişoreana şi vă invit să vă familiarizaţi cu Drumul Mingii!

Căpitanul naţionalei de fotbal a României la CM din 1930, Montevideo, Uruguay:

„Mă întreb dacă am să mai joc vreodata în faţa a 100 000 de spectatori. Nu cred. Sau, cine ştie… Oricum, mi-am dat seama că fotbalul e un „viciu” extraordinar. Poate mai ceva decât alcoolul sau tutunul. Oare de ce s-au aruncat oamenii aceia în şanţul cu apă care desparte tribuna de teren în momentul fluierului final? De ce au vrut să ajungă primii la Iriarte* şi să-l poarte pe braţe?

Cred că fotbalul cucereşte globul pentru că e copilăria însăşi. A mea, a lui Barbu, A lui Vogl, a tuturor. Noi, fotbaliştii, suntem zeii. Ei, specatorii din tribună, care ne aplaudă şi ne huiduie, sunt cei care trăiesc prin noi iluzia că ar fi putut să fie zei.

Spectatorul din tribună este sincer revoltat când greşeşti un voleu; el nu scapă niciodată ocazia să ţi-l corecteze savant, printr-o simplă mişcare a gleznei, stârnind admiraţia soţiei sau a logodnicei pe care o aduce la meci în primul rând pentru asta, adică pentru a-i demonstra că ar fi putut să fie mai mare decât tine, cel din teren.

Această minunată candoare va umple întotdeauna stadioanele cu oameni de tot felul şi chiar cu filozofi sau matematicieni, care, obosiţi de căutări nesfârşite, îi invidiază şi îi vor invidia întotdeauna pe creatorii capodoperei imediate, golul!”

*Victoriano Santos Iriante – căpitanul naţionalei de fotbal a Uruguaiului la CM din 1930