[S]punea Simona Tache acum câteva zile într-o postare de Facebook că cererile de jurnalism de calitate din partea publicului sunt doar nişte miraje.

Îi dau dreptate şi te îndemn să mergi uşor cu pianul pe scări.

Suntem primii la dat like atunci când apare o poveste de apreciat, o anchetă jurnalistică de mare valoare, un caz social deosebit, o iniţiativă cool de urmat. Prietenii noştri de pe Facebook trebuie să vadă că avem activităţi şi principii elitiste, simţ civic dezvoltat şi că ne pasă, dom’le, de ce se întâmplă în jurul nostru, că suntem scârbiţi de clasa politică şi-aşa mai departe.

Cam aici se termină elanul nostru social. La datul de like, share sau er-te.

[D]acă aş avea câte un leu pentru fiecare ocazie când am auzit un jurnalist sau un blogger care se plânge că s-a documentat zile întregi pentru un articol, că a lucrat la el, că l-a scris cu grijă şi pasiune şi că a avut feedback fix pix la munca sa, v-aş scrie acum din ţara caldă în care aş emigra fără nicio remuşcare.

Am păţit-o şi eu de multe ori. Interviuri cu Gheorghe Hagi, Ivan Patzaichin, poveşti cu şi despre campioni olimpici, toate vizitate de maxim 150 de ori, în condiţiile în care la bulele cu două-trei glume cu conotaţii sexuale mă apropii de o mie de unici.

[L]a ce nu dăm like, share şi er-te? La celelalte tab-uri din browser, acolo unde citim despre ce-a mai zis Gigi Becali, acolo unde ne uităm la rezoluţie maximă la fotografii cu Bianca Drăguşanu, acolo unde ascultăm pe repeat Michel Tego şi vedem ce-a mai zis nesimţitul de Mircea Badea. Toate astea le păstrăm doar pentru noi, pentru că nu e cool să ne asociem public cu aşa ceva.

Asta e situaţia. Grupul celor cărora chiar le pasă (ce clişeu a ajuns) nu se încadrează în niciun target group în societatea românească. Nu contează, deci nu există.

Atâta timp cât un jurnalist trebuie să-şi asigure un venit ca să supravieţuiască, va scrie ceea ce trebuie pentru feedback bun şi păstrarea locului de muncă. Pasiunile costă şi nu-s uşor de întreţinut, cei care reuşesc să trăiască făcând ceea ce le place, ceea ce e corect etic/moral şi ceea ce le aduce bani, toate trei în aceeaşi ecuaţie, sunt excepţii şi nu pot fi date ca exemplu.

[E] prea târziu să te plângi acum că n-ai parte de nimic de calitate în societatea din jurul tău. A fost prea târziu din momentul în care ai ales să dai spagă medicului, poliţistului, profesorului de la bac. A fost prea târziu din momentul în care angajatului tău i-ai trecut minimul pe economie pe acte când de fapt primeşte mai mult (sau poate tu ești angajatul). A fost prea târziu din momentul în care ai închis ochii când ai văzut o nedreptate, chiar şi una aparent minoră ca o persoană care arunca gunoi pe jos, gândindu-te că „n-ai ce face, asta-i ţara în care trăim”.

Crezi că s-ar mai pune titluri cu VEZI AICI dacă ele n-ar funcţiona? Nu s-ar pune. Cine apasă pe titlurile cu VEZI AICI? Cei care au trecut bacul cu şpagă, cei care au absolvit sistemul educaţional în care profesorii sunt plătiţi cu te-miri-ce, cei care votează pe 50 de lei, cei care aruncă gunoaie pe jos, care înjură în trafic, ascultă muzică la maxim cu geamul deschis şi parchează unde vor.

De ce? Pentru că tu ai închis ochii atunci când s-a întâmplat prima dată în preajma ta sau pentru că și tu ai ales una dintre aceste scurtături din comoditate, pur și simplu pentru că s-a putut.

Nu te mai plânge de nimic pe Facebook sau niciunde. Las-o aşa. Fie te autoeduci în pătrăţică ta acolo şi când vezi data viitoare un taximetrist care e nesimţit îl reclami, fie îţi pierzi dreptul de a te plânge.