[N]u e loc de multe cuvinte și nici de muncă de convingere. Cartea autobiografică a lui Andre Agassi este in-cre-di-bi-lă. Poveste, emoție, scriitură, absolut totul este fucking amazing.

De la copilăria lui în care își ura tatăl și tenisul, la primii bani din acest sport, la relația deosebită cu antrenorii lui, la aventura cu Brooke Shields și primele conversatii cu Stefi Graff, femeia care urma să-i devină șoție și mama celor doi copii ai săi, amintirile lui Andre Agassi pe mine m-au făcut să întorc pagina încontinuu.

Merită fiecare minut petrecut citind-o. Mergeți pe mâna mea!

Vă las cu-n paragraf legat de penultimul său meci, turul doi de la US Open 2006 împotriva lui Baghdatis. Acest meci are mai bine de 40 de pagini dedicate în autobiografie, pe mine m-a făcut să-l caut și să-l revăd cu cartea în mână.

”Încerc să mă uit la televizorul de deasupra mesei. Aud gemete din stânga. Îmi întorc ușor capul și-l văd pe Baghdatis pe masa de alături. Echipa lui lucrează pentru el. Îi întind mușchii, crampele musculare. Încearcă să se întindă pe spate, are crampe la stomac. Se ghemuiește ca o minge și se roagă să-l lase în pace. Toată lumea iese din vestiar. Am rămas doar noi doi. Mă întorc spre televizor.

După câteva momente, ceva mă face să mă întorc către Baghdatis. Îmi zâmbește. Fericit sau nervos? Poate amândouă. Îi zâmbesc și eu.

Îmi aud numele la televizor. Întorc capul. Momentele importante ale meciului. Primele două seturi, atât de înșelător de ușoare. Al treilea, Baghdatis începând să creadă. Al patrulea, o luptă la baionetă. Al cincilea, al nouălea ghem, interminabil. Unul dintre cele mai bune jocuri pe care le-am făcut vreodată. Unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut vreodată. Comentatorul spune că e un clasic.

Detectez o ușoară mișcare cu coada ochiului. Mă întorc și-l văd pe Baghdatis întinzându-mi mâna. Fața lui spune noi am făcut-o. Mă întind, îi iau mâna și rămânem așa, ținându-ne de mână, în timp ce la televizor se desfășoară scene din lupta noastră sălbatică.

În sfârșit, îmi las mintea să se ducă unde vrea. Nu o mai pot opri. Fără să-mi ceară voie politicos, mintea mea mă arunca cu forța în trecut. Și pentru că mintea mea notează și înregistrează cele mai mici detalii, văd totul cu o claritate luminoasă, înfricoșătoare, fiecare eșec, victorie, rivalitate, acces de furie, cec, prietenă, trădare, reporter, soție, copil, costumație, scrisoare de la fani, ranchiună și plânset. Ca și cum un al doilea televizor de deasupra mea ar arăta momentele principale ale ultimilor douăzeci și nouă de ani, totul trece în fața mea într-un vârtej HD.

Oamenii mă întreabă de multe ori cum e această viață în tenis și niciodată nu pot să o descriu. Dar acest cuvânt e cel mai aproape. Mai mult decât orice, e un vârtej care te prinde, captivant, îngrozitor, uimitor. Exercită chiar și o vagă forță centrifugă împotriva căreia m-am luptat timp de trei decenii. Acum, culcat pe spate sub stadionul Arthur Ashe, ținând de mână un adversar învins și așteptând să vină cineva să ne ajute, fac singurul lucru pe care îl pot face. Nu mă mai lupt împotriva ei. Doar închid ochii și privesc.”