Unde se duce motivaţia când se duce -Povestea vulturaşilor la antrenament
[N]-am fost niciodată echipa care să se entuziasmeze la goluri sau victorii. Sărbătoream moderat mai tot timpul, excepțiile fiind doar în meciurile cheie, cu echipele rivale. La antrenamente era aceeași situație. Nu ne implicam emoțional la meciurile test sau la jocurile interactive, ci le consideram doar o formă de progres, de antrenament, o necesitate pe […]
[N]-am fost niciodată echipa care să se entuziasmeze la goluri sau victorii. Sărbătoream moderat mai tot timpul, excepțiile fiind doar în meciurile cheie, cu echipele rivale.
La antrenamente era aceeași situație. Nu ne implicam emoțional la meciurile test sau la jocurile interactive, ci le consideram doar o formă de progres, de antrenament, o necesitate pe care o făceam cât se poate de concentrați.
Dacă e ceva ce a lipsit echipei din care am făcut parte, acel lucru a fost exteriorizarea loialității pe care o aveam unii pentru ceilalți. Eram prea atenți să nu cădem în penibil și nu ne mai exprimam părerile pozitive. Antrenorul nostru ne ținea mereu în frâu, modești și umili, dintr-o haită am devenit foarte repede concurenți.
Așteptările erau mereu foarte mari, așa că reproșurile ieșeau mai des în evidență ca reușitele, deoarece reușitele erau considerate firești. Pe o parte acest lucru ne-a ajutat să fim printre cele mai bune echipe din țară în acea perioadă, pe de altă parte a creat o concurență nesportivă și ranchiună între colegi.
Aveam bisericuțe, apăreau discuții cum că unii ar fi favorizați de antrenor în detrimentul altora, iar pe măsură ce creșteam în vârstă începeam să ne vedem mai mult interesele proprii (promovarea la echipele de seniori) decât pe cele ale grupului, pe de-o parte firesc, pe de altă parte o lacună inițială care s-a extins.
Dacă la nivelul performanței echipei nu s-a văzut, când am terminat socotelile cu nivelul juniorilor prietenia dintre noi s-a stins în mare parte, iar acum suntem doar gașcă care se strânge de două-trei ori pe an, de dragul vremilor trecute, pentru o miuță și-o bere. Am mai rămas, desigur, relații strânse între grupuri mici, de câțiva, dar chiorchinele a dispărut de tot.
Povestea vulturaşilor
[P]e la 12-13 ani am plecat într-un cantonament de iarnă la Bicaz. Am fost cazați chiar la poalele barajului și ne antrenam pe un teren improvizat, delimitat de patru jaloane portocalii puse pe-o pătură groasă de zăpadă, chiar lângă o cabană galbenă.
Deși era cantonament axat pe pregătire fizică, ultimele 30 de minute ale fiecărui antrenament era rezervat pentru joc bilateral (adică fotbal). Domn’ profesor a făcut echipele în prima zi, menționând că nimic nu se schimbă până la plecare, iar scorul se contorizează la final.
S-a uitat bine la cele două grupuri de după împărțeală și a spus: Ia uite, ăștia de aici câștigă, ia uite ce mari și rapizi sunt! Vulturașii! arătând cu mâna spre grupul din care eu nu făceam parte.
Eh, ce mare lucru, oricum nu contează meciurile de antrenament decât pentru progresul nostru, ziceam detașați. Ce n-aveam noi de unde să știm era că aveau să urmeze cele mai intense zile de jocuri de antrenament din toată istoria noastră ca echipă, jocuri despre care vorbim și-acum când ne întâlnim acasă la Piatra Neamț.
Nu știu cum a făcut, nu țin minte detaliile, dar acele 30 de minute zilnice de fotbal erau atât de intense încât ajungeam să ne bucurăm mult mai tare la goluri înscrise atunci decât la cele din meciurile oficiale.
Alergam de două ori mai mult ca la un meci normal, de implicam fizic în orice duel, urmăream orice minge, ne încurajam și certam între noi, iar între antrenamente vorbeam foarte mult despre cele întâmplate în acele 30 de minute.
Dacă Ioan Chirilă a fi trebuit să scrie o carte despre noi, alegând cea mai interesantă perioadă a existenței echipei, duelul vulturaşilor de la Bicaz ar fi fost cea mai bună alegere.
Nu ține nimeni minte scorul, nimeni nu-și aduce aminte decât angajamentul și nivelul de motivație la care eram poate pentru prima dată în carieră noastră, nivel pe care n-am reușit să-l înțelegem abia la mulți ani după, poate tardiv, și pe care ni l-am fi dorit și după întâlnirea cu pubertatea, când am fi avut mare nevoie de el în lupta cu alte tentații extra sportive.
Cred că momentele astea de cotitură se întâmplă în orice grup. Situații inițiale ideale la care nu se mai poate reveni, nu neapărat din cauza greșelilor făcute pe parcurs, ci mai mult a unei desfășurări firești sau parcurgerii etapelor ce vin.
Au mai fost astfel de momente, experiențe unice care au contribuit la dezvoltarea noastră, dar vă povestesc despre ele cu altă ocazie. Între timp nu uitați un lucru: copiii trebuie să facă sport.