[E]ra o zi care nu anunța nimic. Zăpadă mare, dar nicăieri alb de poveste. Doar taximetriști salivând după vreun înfrigurat grăbit care uită valoarea banilor din cauza gerului. Ne urcăm într-o mașină galbenă la Vitan.

– Bună ziua, la poșta de lângă Hotel Budapesta, vă rog.

– Bună ziua. Care-i aia? Nu știu să fie poștă pe acolo.

– Duceți-mă în zonă și ne orientăm.

Eh, se întâmplă, îmi zic, nu știe omul toate clădirile. Scot din buzunar înștiințarea care mă anunța că am de ridicat un colet. Încercam să deslușesc adresa când vocea taximetristului intră peste cea a operatoarei cu clipsul prins de nas, o știți, cea care se știe când cu Ana, când cu Barbu, când cu șepte, fratele c-o unitate mai mare a lui șase.

– Nu scrie vreun număr de oficiu poștal pe foaia aia? Nu scrie vreo adresă?

Ridic surprins capul către șofer. Nu mă gândeam că prin traficul unui București cu jumătate din stradă în nămeți mai avea timp să vadă ce fac eu în spate.

– Poftiți?

– Ia dă-mi să văd ce scrie pe avizul ăla.

N-apuc să zic ceva și înșfăcă biletul fără să-și ia ochii de la drum. Îl întinde peste volan și începe să caute o adresă.

-Dați-mi că mă uit eu, fiți va rog atent la drum.

Își da seama că își iese din atribuțiuni și îmi întinde înapoi biletul. Mă uit la ea ușor mirat, ea se uită la mine și dă din umeri. În timp ce citesc numărul oficiului poștal de pe aviz, îmi sună telefonul:

– Bună ziua, de la biletu punct ro sunt. V-am adus biletele, spuneți-mi, vă rog, ce număr ziceați că are blocul dumneavoastră?

– Bună ziua. Paisprezece. Eu nu sunt acasă. N-a rămas că veniți după ora 17:00?

– Din ce-am înțeles era până-n ora 17:00, să revin altădată?

– Nu, vă sun eu imediat, stați să verific dacă-i cineva acasă.

Închid. Taximetristul profită de moment.

– Văd c-aveți telefon deștept, puteți verifica dacă poștă-i pe partea stângă sau pe partea dreaptă de pasajul Mărășești?

Na poftim! Eu ce fac acum? Sun să văd dacă-i cineva acasă sau verific unde-i poșta. Mai aveam puțin și eram la Hotel Budapesta, doar n-o să stea taxiul în drum să vorbesc eu la telefon. Întru repede și caut adresa oficiului poștal 53 pe Google, o găsesc îi zic șoferului că-i pe partea dreaptă a pasajului și-l sun pe frate-miu.

– Salut, ești acasă?

– Da, de ce?

– Vezi că vine un curier acum, tre să-i plătești două bilete. Sunt la mine pe masă 250 de lei, mai pune tu 50 și da-i 300.

– De unde să pun? N-am. N-am bani la mine.

– Tu vorbești serios? N-ai deloc?

– Deloc. Am doar pe card.

Între timp taxiul ajunge pe strada respectivă, poșta e de negăsit, strada era sens unic, mașinile făceau coadă în spatele nostru.

– Descurcă-te. Nu mai pot vorbi acum.

Închid. Încep să mă uit după poștă. Se aud claxoane, taximetristul începe să verifice impacientat oglinda și pune avariile. Găsim un loc de parcare. Ies în viscol, ocolesc o clădire mare și aflu că poșta era chiar la bulevard. Întru și mă așez la coadă la ghișeul 6. Fuck! Curierul!

Scot repede telefonul din buzunar și când să apăs pe dial începe să sune. Dial se transformă în answer.

– Bună ziua, de la biletu punct ro, a rămas că mă sunați să…

– Da, chiar acum o făceam, îmi cer scuze. Mergeți, e cineva acasă, va așteaptă.

Închid. Încep să observ poșta. Tejghele din ciment finisat, cadre de lemn vechi, lambriu maroniu, uși care scârțâie. Doamne cu ochelari pe vârful nasului, cozi resemnate. După două minute îmi sună telefonul.

– Bună ziua, de la biletu punct ro. La etajul 5, ușa de pe stânga sau de pe dreapta?

– Pe stânga! (se întrerupe – de fiecare dată când sunt pe scara blocului nu mai am semnal; probabil așa i s-a întâmplat și curierului). Alo? Mă auziți? Alo?

Nu mă aude. Închid. Trec zece minute. Ajung în fața cozii.

– Sărut mâna, am de ridicat un colet.

– Pentru colete la ghișeul 3, nu la ghișeul 6.

$#^*&*^! Încep să zâmbesc că atunci când orice regulă de-a lui Murphy îmi face feste. Mă mut la ghișeul 3. În fața mea, două doamne în vârstă de genul celor care stau de vorbă pe casa scării din plictiseală. Distracția abia acum începe.

Trag cu urechea la conversație…

va urma