[A] fost odată ca niciodată un om care-și pierduse mult din motivație. Era o după-amiază superbă de toamnă, duminică, iar gândurile că o nouă săptămână între blocurile gri urma, îl făceau pe om să fie trist.

Se întorcea de la munte, unde un grup mare de oameni albaștri i-au ținut companie într-un mod plăcut peste weekend. În drum spre București, s-a oprit la castelul Peleș pentru a mai uita de spațiu și timp.

[C]opacii erau frumoși, în culori de dulciuri de casă, nuanțe de roșu, galben și verde, combinate cum au vrut vântul și soarele. În timp ce se plimba pe strada cu piatră cubică spre castel, omul a auzit un ritm frumos de chitară, potrivit pentru acel moment. S-a apropiat de chitaristul ambulant așezat pe marginea drumului, ascultând-ul fără să spună nimic. Acesta l-a observat și i-a spus:

– Poftește! Vrei să asculți muzica mea? Îți place?

Fără să apuce să scoată vreun cuvânt, omul nostru a fost redus la tăcere de un ritm de Fernando Sor. Degetele chitaristului dansau pe cele șase coarde, ochii privitorului dansau între cele două palme ale artistului, frunzele dansau pe ritmul muzicii.

– Poate niște Bach, om bun? Suita de violoncel?

[A]rtistul, fără să știe că aceea este una dintre partiturile preferate ale omului nostru, și el pasionat de chitară, dar amator nepriceput în ale tehnicii instrumentului, și-a început reprezentația c-o ușurință incredibilă, impresionandu-l peste măsură pe trecător. Cu cea mai umilă voce posibilă, încercând să nu întrerupă sunetul muzicii, acesta l-a întrebat:

– De cât timp cântați la chitară, nu va supărați?
– De la nouă ani. Acum am treizeci și opt. De când mă știu. Face o pauză, ezitând o clipă să-și spună of-ul în fața unui necunoscut. Am cântat peste tot, și la Ateneu, și la Sala Palatului, și la Marriot, și la Operă, peste tot. Am renunțat, agentul mă păcălea la onorariu și-am renunțat. De munca mea trebuie să se bucure cei din public, nu cei din spatele cortinei, nu? E mai bine așa, acum cânt doar pentru ei și pentru mine.

[O]mul nostru n-a știut ce să-i răspundă, dar a continuat să privească cucerit valsul pe care degetele chitaristului îl dansau între freturi.

– Asta e CD-ul meu, l-am înregistrat pe cont propiu într-un studio, pe cheltuiala mea. Trei sute de ore de muncă. Are și piese de Francesco Taregga pe el, zice chitaristul schimbând aproape instantaneu melodia cu-n ritm al spaniolului. Îți mulțumesc că m-ai ascultat, omule, mă bucur de fiecare dată când un turist se oprește lângă mine.

– [V]reau să-l cumpăr.
– Să ți-l semnez în cazul ăsta. Pentru cine să fie?
– Pentru Toma.
– Credincios sau necredincios?
– Nu prea.
– De ce? Biblia spune că toată lumea se naște fără credință, dar că această crește prin faptele lui Dumnezeu. El ne-a spus așa: ”Vi l-am sacrificat pe fiul meu, Iisus. Pentru voi am făcut-o. Restul depinde de voi…” Ridică din umeri, continuă să cânte și-i mulțumește omului pentru dialog. Acesta nu pleacă înainte de a face câteva fotografii și de a se gândi din nou dacă lipsa lui de motivație de doar un moft.

Odată ajuns acasă, omul nostru începe să asculte discul chitaristului, deschide un draft pe blog și scrie:

A fost odată ca niciodată…

La invitația lui Alex Negrea am participat săptămâna trecută la un seminar ținut de Ioan Nicuț și organizat de Microsoft sub umbrela Internet Explorer 7. Acolo că am învățat să spun povești mai bune. (mult mai bune ca cea din clipul de mai jos)

[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=cgk9LqDsbws[/youtube]

Fotografii făcute cu-n Sony HX100-V