Uitasem că nu poți intra în curtea unui liceu de capul tău. M-a acostat portarul:

– Unde mergeți?

– Aa, bună ziua, la domnul profesor Fleancu, am venit să văd echipa de fotbal a liceului. Din partea Coca-Cola.

– Să-mi dați un buletin, vă rog.

[D]upă 30 de secunde apare domn’ profesor. Tânăr, într-un trening albastru, puțin mirat de dimensiunea redusă a echipei venite să-i vadă pe campionii en-titre. Doar eu.

Mă însoțește pe culoarul liceului Benjamin Franklin până în vestiarul unde băieții se schimbau. Agitație mare. Aglomerație, trafic pe coridor. Toată lumea profită de cele 10 minute de pauză.

– Am schimbat generația, mulți dintre cei care au jucat anul trecut erau a 12-a, nu mai sunt acum. Am și de clasa a 9-a și de-a 10-a. Am făcut și echipă de fete, am o fată care joacă bine, e handbalistă, dar vine și la fotbal.

Mă uit la cei pe care-i văd sprijiniți de caloriferele din fața claselor. În lumea lor, cum eram cu toții în liceu, crezând că le știm pe toate, sfidând chiar și din privire și atitudine.

Forfotă în vestiar, băieții așteptau semnalul profesorului ca să poată ieși pe teren.

– Toți sunt legitimați la cluburi. Majoritatea la Dinamo. Unul dintre ei e chiar la lotul național. Am mari probleme la meciuri pentru că nu prea sunt lăsați să vină să joace și pentru școala lor. Cei de la cluburi stau cu frica accidentărilor. Până la urma e școala lor, trebuie s-o reprezinte în competițiile sportive, nu?

Are și domn’ profesor dreptatea lui, dar și cluburile o au. Și eu gândeam la fel, refuzam orice altă activitate fizică din frica de oboseală sau accidentări care să mă facă să-mi pierd randamentul bun de la club.

[I]eșim pe singurul teren din curtea liceului, unul făcut mai degrabă pentru street soccer. Mantinele all-around, porți de fier, covor sintetic scurt. Se strânge multă lume în jur, fete și băieți deopotrivă, toți ieșiti să-i vadă pe fotbaliști. Începe încălzirea, iar domn’ profesor continuă să-mi alimenteze curiozitatea cu răspunsuri mai complete decât le voi scrie eu aici.

– S-a bucurat conducerea liceului anul trecut după ce-am câștigat Cupa Coca-Cola. Nu neapărat pentru reușita sportivă cât pentru vizibilitatea de care a avut parte instituția. Numele liceului Benjamin Franklin era pe buzele tuturor. 

– Și anul ăsta?

– Mai suntem implicați și-ntr-o competiție de fotbal pe teren mare pentru școli. Finala va fi pe Arena Națională, băieții sunt entuziasmați. Dar e foarte greu, sunt weekend-uri când trebuie să mergem la două meciuri pe zi, iar ei mai au și activități cu echipele lor de club. 

[N]u e interval mai mare de 30 de secunde în care profesorul Fleancu să nu fie întrerupt de elevi în trecere. Unii vor învoiri, alții doar să-l salute sau să afle detalii despre BAC-ul care urmează. Îi știe pe toți după prenume deja, e profesor de sport la Benjamin Franklin de 7 ani, iar titular pe post de anul trecut.

Am stat acolo timp de două ore, timp în care am privit antrenamentul băieților, apoi pe cel al echipei de fete.

[P]auza dintre ore umplea curtea de la Benjamin Franklin cu diferite specimene, de la teribiliști care sunt în stare de orice ca să atragă atenția tuturor la retrași care abia scot capul din pământ și speră să nu fie observați de nimeni în drumul până la chioșc, de la fete care numără minutele până la momentul când se pot urca în mașina iubitului care le așteaptă în fața liceului la elevi care-și petrec pauzele lucrând la tema din ora ce urmează. Adolescenți.

– Ce faceți, domn’ profesor, câștigați și anul ăsta Cupa Coca-Cola cu băieții noștri? 

– Nu știu, Alecule. O să încercăm. Hai, fugi la oră că ai întârziat deja.