Dacă textul ăsta e să ajungă la voi cu adevărat, oricine ați fi, trebuie să-l faceți ca mine. Dați trei minute clipului de mai jos, apoi continuați cu textul. E vorba despre un antrenor al unei echipe de juniori de baseball, care le ține un mic discurs după ce copiii au pierdut un meci. Vă rog. Și-așa pierdeți multă vreme pe internet scrollând aiurea pe Facebook și tot felul de site-uri. Vă rog. Câteva minute.

https://www.youtube.com/watch?v=R_IEwbNQRow

”You’re all my boys.”

Sunt momente în care-mi devine greu să militez habotnic despre sport și mișcare și copii care să facă lucrurile astea non-stop.

Nu mai e era potrivită, nu mai găsesc pe nicăieri contextul favorabil, nu mai văd tineri care să iubească aerul liber, să nu se gândească de două ori înainte să-și murdărească converșii albi de la un șut într-o minge sau pantalonii în fund și genunchi de iarbă proaspătă, să nu conteze că transpiră, că obosesc, că se distrează și educă prin mișcare.

Apoi apare câte un imbold. Un mic trigger care îmi reamintește totul. Abosolut totul. Exact cum a fost clipul de mai sus. Toți anii în care mergeam zilnic, indiferent de vreme, să mă întâlnesc cu alți treizeci de cretini care nu știau altceva decât să bată mingea împreună și să-l urască în secret pe profesorul care îi educa fără oprire ca pe propriii fii.

Mai ascultați-mă un minut.

Fă-ră o-pri-re, oameni buni. Ne suna serile înainte de culcare să se asigure că suntem acasă. Ne mirosea mâinile să se asigure că n-am fumat. Băga capul pe ușa salei de clasă cât să vadă că suntem toți acolo, la ore. Își urla sufletul meci de meci, zi după zi.

Fiți corecți cu voi, ne zicea. Ajutați-vă între voi, copii. Strângeți din dinți acum și n-o să trebuiască s-o faceți pentru tot restul vieții. Mergeți la școală, că altfel vă omor. Spălați-vă ghetele. Respectați-vă pe voi și pe cei din jurul vostru.

Și multe, multe alte lecții mici care nu se păreau nimic atunci, ci care doar ne dădeau un pretext ca să sfidăm. Și profesorul se enerva și albea pe an ce trecea. Și obosea vizibil. Îi luam anii pur și simplu.

Și-am crescut lângă nebunii ăia și ei lângă mine și noi toți lângă dascălul care ne verifica carnetele de note și temperamentul. Care se așeza în genunchi lângă fiecare dintre noi, în noroi, ca să ne corecteze cu mâinile poziția piciorului atunci când loveam mingea greșit.

Noi creșteam prin el și el rămânea tânăr prin noi, deși, pe an ce trecea, îi venea din ce în ce mai greu să se alăture miuțelor sau să ne exemplifice procedee. Dar noi creșteam și creșteam și creșteam și-am crescut până s-a terminat.

Din cei treizeci de copii, sport la nivel profesionist mai fac câți să-i numeri pe degetele de la o mână, dar oameni cu repere morale corecte am ajuns toți. Și niciunul dintre noi n-ar lua-o pe alt drum dacă ar fi s-o ia de la capăt, pentru că educația prin sport funcționează și-o să funcționeze mereu, indiferent de câte maidane sunt înlocuite cu mall-uri, indiferent câte scutiri medicale false pentru ora de sport se dau, îndiferent de câte jocuri apar pe tablete.

Iar pe el n-o să-l uităm niciodată.

Faceți sport, vă rog. Și voi, dar mai ales copiii voștri (pe care poate nu-i aveți încă). E mult mai mult decât un corp sănătos, dacă asta nu era deja suficient. Mult mai mult.