– Hai cu mine la un marș cu biciclete, zice, plecăm de la Mall Vitan și ajungem în Herăstrău. 

– Păi n-am bicicletă.

– N-are nimic, iei una de acolo, o să fie. 6:30. Ne vedem?

– Bine.

Ajung în parcarea mall-ului și văd mulțimea. Sute de bicicliști. Entuziasm, zâmbete, flori în păr, tot tacâmul. După câteva minute ochim un organizator și mergem să întrebăm de o bicicletă pentru, probabil, singurul pieton de la eveniment: eu.

Mă așteptam la ceva comun, la o bicicletă galbenă de care poți închiria în parcuri, cât să mă țină drumul pe bulevarde până la destinație. Când colo, ce să vezi; din vorbă în vorbă și din împărțeală în împărțeală, mă aleg cu un BMW/Mini, o brompton negru, superb, tip de care erau doar câteva de dat, celor ca mine, veniți cu tramvaiul. Norocos, ce să zic, toată deșteptăciunea și frumusețea din mine trebuia recompensată cumva la un moment dat.

Și dă-i, un Pegas futurist și-un Mini mic de pus în portbagajul unui Mini mare, pe toate bulevardele dintre Vitan și Herăstrău, în fruntea unui convoi de… nu știu, 500-1000 de bicicliști. Cum ziceam: entuziasm, zâmbete, flori în păr.

Turboran și-a găsit partener de conversație la un moment dat, iar eu n-am găsit lucru mai bun de făcut decât să scot telefonul să-l surprind pentru eternitate. Na poftim!

Ajungem la destinație după un drum relaxant și, după o scurtă cugetare, ne dăm seama c-am întârziat spre un alt loc.

– Hai să mergem. Cum facem? Iau eu un taxi și tu vii pe Pegas?

– Păi da, n-avem altă soluție, doar nu vrei să mergi pe lângă mine până în Dorobanți.

– Auzi, dar dacă iau bicicleta asta și-o returnez altădată?

– Bă, ar fi o idee. Hai să ne interesăm.

Și ne interesăm și se poate, cu-n telefon sau două în locurile care trebuie. Și iată-mi-s, plecat de acasă cu mâna-n buzunar, călare pe acest batmobil de hipsteri, inapoi spre Dorobanți. Ce să mai, poveste ce merită spusă, doar nu mi-aș bate capul să v-o scriu.

Și ca să ajungem și la titlul cu iz de ironie, vă povestesc despre ce s-a întâmplat la plecarea spre casă, seara. O chestie foarte mișto și de apreciat.

– Auzi, nu trecem să mâncăm o șaormică la Dristor în centrul vechi?

– Ba da, hai, că și mie mi-e foame.

Niciunul dintre noi n-avea cu ce lega bicicleta, așa că aleg să le sprijin pe amândouă de spătarul scaunului pe care mă așez, afară, pe terasă. Multă lume, ca de obicei, așa că încurc oarecum tranzitul. După câteva minute Cosmin pleacă să comande, iar lângă mine apare un musculos în uniformă, respectuos de felul lui.

– Sunt bicicletele dumneavoastră, nu vă supărați?

– Da.

– V-aș ruga să le mutați afară, lipite de gard, aici îngreunează accesul clienților.

– Le-aș muta, dar n-am lanț să le leg.

– Nicio problemă, le păzesc eu.

Și le-a luat, frumos, de ghidon, pe amândouă și le-a pus pe avarii în fața localului, chiar prin locul pe unde trecea toată lumea. S-a postat lângă ele și nu s-a mai mișcat de acolo în următoarele 30 de minute, cât eu am păpat una cu de toate.

Mai furați-o acum, dacă puteți…