Erau meciuri la care era singurul spectator. Imaginați-vă o tribună cu toate scaunele goale, mai puțin unul. Indiferent de vreme, de zi, de oră, era acolo. Toți băieții îi ziceau ‘nea Vali și îl tratau ca pe unul dintre ai lor.

Cel mai mult mă bântuie o imagine dintr-o zi când ploua în rafale diagonale și el avea o umbrelă mică și ruptă. O ținea așa cum țineau soldații romani scuturile când veneau săgeți, dar pentru nicio clipă nu-și lua ochii de la meci.

Oare de câte ori i-a bătut inima tare când mă pregăteam să bat un penalty sau când stăteam câteva secunde în plus pe jos după un fault? De câte ori s-a întristat după o ratare? De câte ori s-a simțit mândru după un gol?

Tata a fost alături de mine din prima zi și e și acum, la aproape doi ani de când n-am mai scuturat noroiul de pe crampoane.

Avea multe să-mi spună după meciuri, pe drum spre casă sau seara la cină. Multe faze pe care ar fi trebuit să le gândesc altfel, multe îmbunătățiri pe care voia să mi le aducă jocului.

L-am repezit de fiecare dată. Nici nu voiam să aud. Ce știe el! E simplu de vorbit de pe margine. Nici nu se pricepe, de ce să-l las să-mi dea indicații?

Îmi dau seama acum că lucrurile deveniseră atât de exagerate din partea mea încât el se pregătea sufletește înainte să-mi zică ceva legat de fotbal. Știa ce urmează dacă îndrăznește. Știa că o să mă enervez și că n-o să se poată înțelege cu mine. Știa că n-o să pricep, că o să cred că el n-are dreptul să-și dea cu părerea despre munca mea. Știa că o să ajung să-l jignesc. Totuși o făcea de fiecare dată, ani la rând, umil, de pe banchetă bucătăriei noastre, una din lemn auriu, lăcuit, sau de pe marginea patului camerei mele, în timp ce eu nu-mi luam ochii din laptop.

Îi aruncăm multe cuvinte, dar el nu se supăra niciodată. Eram un puști prost și încăpățânat care credea că le știe pe toate. Mi-a trebuit ceva vreme să-mi dau seama de asta, dar din momentul când am făcut-o m-a măcinat încontinuu și nu mai am cum s-o repar.

Am scris-o aici, poate folosește cuiva, pentru că sunt convins că nu-s singurul care-și repede părinții când aceștia încearcă să ajute.

Iartă-mă, tată!