[N]u m-aș grăbi să fac premoniția tipică românului, cea în care se cobeste doar de dragul incredibilul, și să văd o Italie care poate câștiga turneul.

Să privim imaginea de ansamblu. Italia a dat totul până acum. A sunat și-un prieten, a întrebat și publicul, iar de fifti-fifti nici nu mai vorbim, a alergat atât de mult încât după meciurile din fazele eliminatorii se trezeşte abia sâmbătă, pentru brunch.

Spania e cu șireturile desfăcute deocamdată, ca să nu zic în șlapi. Spania a jucat la consum, pe Del Bosque nu-l mai impresionează nimic de când a pus mână și filosofia pe un astfel de grup de jucători. Cel mai clar a arătat asta titularizându-l pe Negredo. O aroganță crasă, în condițiile în care pe bancă de rezerve stăteau cel puțin 3 atacanți pe care toate celelalte 15 naționale s-ar fi bătut să-i naturalizeze.

[P]oate că jocul lor începe să vă plictisească, dar încercați pentru o clipă să gândiți că un antrenor. Ca adversarul vostru să nu înscrie, voi n-ar trebui să-i dați ocazia. Cum faceți asta? Cu o defensivă pe două linii n-o să vă iasă mereu, defensiva vă duce până la un anumit punct și apoi își face cruce sperând ca adversarului să nu-i iasă nimic perfect.

Cea mai bună metodă prin care nu permiţi ocazii este posesia. Adversarul n-are mingea, deci nu poate da gol. Ce joacă Spania se apropie cel mai mult de ideal în întreaga istorie a fotbalului.

Vă las cu vorba lui Adrian Păunescu, o bijuterie ce surprinde exact atitudinea generală a privitorului, mai ales față de Cr. Ronaldo.

De ce e obligat un jucător excepţional să fie mereu excepţional, iar alţii, care nu sînt niciodată excepţionali, au permisiunea de a nu fi niciodată excepţionali? – Adrian Păunescu

Ne citim după finală.

foto: daylife.com