SUA a fost prezentă la Campionatul Mondial de Fotbal de vara trecută și s-a descurcat decent.

N-are cine-știe-ce echipă, niciodată n-a avut, dar de ceva ani încoace a înțeles că e un sport frumos din care se fac bani frumoși, așa că a început să învestească.

Vom vedea din ce în ce mai mulți americani prin campionatele europene, va crește și nivelul campionatul intern, FIFA îi va băga în seamă mai mult pentru că suporterul american are bani de cheltuit prin deplasări, dar cam atât.

Nu au fotbalul în sânge și cultură, așa că vor mai trece vreo două generații până când vor începe să înțeleagă că un sport de echipă ca ăsta nu e nici matematică, nici statistică. Lor le place baseball-ul, singurul sport din lume care se joacă în pijamale, și fotbalul american, sportul care doarme în pijamale cu rugby. 

O să scoată capul prin top douăzeci de prin 2025 încolo, cât despre niște sferturi de turneu final, doar în cazul în care nimeresc în grupă cu Grecia sau România, iar în optimi cu *pune tu aici o națională la fel de frecție ca a noastră*.

După meciurile de la Campionatul Mondial, președintele Obama i-a sunat să-i felicite. Nu era nici campanie electorală, nu voia nimeni să-și asume din meritele lor, ci doar să primească felicitări din partea unei țări care, pentru prima oară, a respirat soccer.

La telefon au răspuns portarul Tim Howard (un fel de Stelea) și căpitanul Clint Dempsey (un fel de Lăcătuș) și conversația a fost cam așa:

Nu știu, fraților, dar parcă la ei arată și sună altfel. Poate suntem noi spălați pe creier de filmele americane, dar a fost o conversație sinceră și de bun gust.