[M]ulți dintre voi urmăresc sport doar când e vreun eveniment important la TV în care suntem implicați și noi, ca țară, pentru că e binevenită oricând o bucurie dintr-asta nevinovată.

Gimnastica lui Belu și Bitang, mai nou tenisul Simonei, dintotdeauna fotbalul fantomei lui Gică Hagi. Marea masă de oameni a stat aproape doar la bine, iar la rău a închis televizorul.

Așa merg lucrurile, e firesc, nu poate fi toată lumea pasionată de același lucru, linia dintre interes și emoție e din ce în ce mai groasă.

Rămâneți cu mine două minute și veți vedea despre ce e vorba, de fapt.

Presa de sport din România nu prea știe ce trebuie să vă arate ca să vă atragă către asta. Ei vor să facă bani înainte de toate, nu să vă explice sportul. N-au înțeles nimic din cum ar trebui să fie de fapt. Sau poate că au înțeles și apoi au renunțat să mai lupte, ceea ce e și mai grav.

E posibil să fi observat și voi că-n sportul fotbalul românesc se schimbă antrenori mereu. Des. Foarte des. Asta vrea să vă arate presa.

Și cum eu n-aș vrea să rămâneți cu impresia că antrenorii-s de vină și schimbarea lor e soluția, vă fac o comparație simplă și apoi vă dau și-un exemplu punctual.

Patronii din fotbalul românesc sunt ca niște șoferi care abia și-au luat carnetul și cumpără altă mașină de fiecare dată când li se îneacă motorul, fără să se gândească la cauza reală, adică faptul că ei habar n-au să conducă. Nivelul lor de înțelegere se oprește în momentul în care echipa joacă prost. Acolo li se taie filmul micuților. Ca și cum orice activitate care implică performanțele creierului uman e matematică, pentru ei există o cauză la orice efect. Niște primitivi.

Mentalitatea e cea mai mare problemă. Să vă dau și exemplul promis.

Plecăm de la premiza corectă în orice sport aciclic și anume: pregătirea fizică și tactică e cam aceeași peste tot, it can only go so far.

Aveam 16 ani și făceam parte dintr-o echipă de fotbal ca oricare alta, cu un antrenor, un teren și două picioare fiecare. Nu eram mai talentați ca ceilalți, ba din contră, veneam dintr-un oraș mic cu condiții precare.

Eram printre cele mai bune echipe din țară datorită antrenorului nostru. Și el un tactician ca orice altul, dar cu un simț al pedagogiei înnăscut.

În 2006 am ajuns în faza finală a campionatului național de fotbal, unde mai jucau doar 4 echipe. Noi și alte trei.

În toată săptămâna premergătoare meciurilor, venea la fiecare dintre noi și ne spunea:

– Copile, ce-ai la gât? 

– Ce să am, domn’ profesor? Nimic. N-am nimic la gât.

– Mai gândește-te. Ce atârnă de gâtul tău?

Ne uitam mirați unii la ceilalți și ni se părea că bate câmpii, cum ni se părea, de altfel, că face trei sferturi din timpul și din vorbele pe care le scotea pe gură.

Ne tot gândeam ce voia să zică, până când ne-a ușurat el misiunea tuturor și fiecăruia în parte.

– Băieți, treziți-vă! ne zicea. Medalia. Asta aveți la gât. Medalia de campion. Sunteți printre cei mai buni din țară la ceea ce faceți. Ați muncit și v-ați dat plămânii și timpul aici cu mine ani de zile. Majoritatea copiilor și-au trăit copilăria în timp ce voi v-ați antrenat pentru perfecțiune în pasiunea voastră, fotbalul.

Medalia. Să nu uitați asta și să v-o amintiți cel mai bine când intrați data viitoare pe teren. Sâmbătă, în timpul meciului, jucați cu medalia la gât.

Și așa a reușit. Ne-a schimbat mentalitatea încât de la meci la meci intram pe teren cu mai multă încredere și automat mai multă responsabilitate spre a ne îndeplini menirea, adică victoria.

Fiecare gol aducea cu el o plăcere pe care mi-e greu să v-o descriu. Cineva inventase un sport cu niște reguli și noi, niște băieți, reușeam să-l îndoim aproape întotdeauna în favoarea noastră pentru că gândeam în așa natură.

Așa ne-am și ales o săptămână mai târziu cu medalia promisă, după rezultate decente în fața unor echipe cu resurse și arii de selecție mult mai mari ca ale noastre.

Dacă ar fi o concluzie la povestea asta despre care sunt convins că nu vă pasă, ea ar fi că de la mentalitate pleacă totul.

Ne-am obișnuit să criticăm. Ne-am obișnuit să ne asociem gratuit cu binele, să ne dezicem de rău cu o superioritate falsă și să pierdem imaginea de ansamblu.

Luați povestea mea, schimbați sportul cu orice alt domeniu, schimbați antrenorul cu orice altă funcție care implică influențarea altor oameni spre un scop comun și veți vedea că teoria rămâne la fel de valabilă.

Vreți să schimbați ceva în bine în comunitățile din care faceți parte? Începeți cu felul cum gândiți.

foto: Simona Halep (1) & man holding medal (2) via Shutterstock