[S]tăteau oamenii din Imperiul Roman într-o seară și se uitau la televizorul lor din lut și alamă, moment în care i-a izbit un gând:

– Bă, sunt unii pe aici pe la noi prin Imperiu care îl țin pe ”nu” în brațe mereu. Știți ce zic? Oameni din ăia care preferă să nu piardă decât să câștige. Dacă au o găină în curte, preferă s-o lase vie și să moară de foame decât să-i vadă vecinii fără găini. Vă spun. Îi vedem cu toții mereu pe stradă. Sunt ăia care merg la Coloseum și arată cu degetul în jos la final, numai ca să găsească și ei pe unul mai slab și să-l scoată țap ispășitor pentru propriul eșec în viață. Nu putem să-i ținem pe aici printre noi pe oamenii ăștia, cu mentalitatea astea. Ne facem de râs, iar copiii ne cresc printre ei.

Sunt la fel de sănătoși și deștepți ca noi, numai că nu vor, frate. Nu și nu. Nu ies din casă decât dacă e soare, nu caută să progreseze, ci doar să-i tragă în jos pe ceilați, râd încontinuu și ne beau TOT VINUL.

– Păi și ce facem, Cezare? 

– Trebuie duși undeva. Departe. Antonius, ia adu harta aia de lângă arbaletă.

Și s-a uitat șeful imperiul roman pe hartă și-a văzut Dacia mai în est un pic, se ajungea acolo direct pe mare, cu sosire la Tomis. Era perfect. Locul avea suficiente resurse încât s-ajungă berechet pentru toți cei care urmau să fie expulzați.

A pus degetul pe harta aia și a trimis legiunile să măture loc.

2000 de ani mai târziu, cele două popoare s-au întâlnit într-un meci amical de fotbal.