M-am întâlnit cu Simona Halep pentru prima dată pe 6 aprilie, 2015, în ultima zi a primei ediții #EnjoyBucharest. Ieri mai exact. A fost destul de amabilă încât să facă fotografii cu toți bloggerii prezenți. La finalul întâlnirii, mi-am făcut curaj:

– Simona, am făcut 16 ani de sport de performanță, am copilărit ca și tine, acum scriu pe un blog de sport. Ne-am putea vedea pentru un interviu? 

– Da. Mâine după antrenament? 

Apare în lobby-ul Stejarii Country Club. Ochi mari, verzi-cristal, părul prins în coadă. Merge mult mai lent ca-n drumul dintre colțurile terenului și poartă haine sport. Absolut toată lumea întoarce capul după ea.

Îmi spune că antrenamentul pe care tocmai l-a terminat a fost greu, așa că îi promit că interviul n-o să dureze mult.

Nici tu n-ai răbdare de nimeni după 8 ore de stat la birou. Ea aleargă kilometri întregi zilnic. Apnee după apnee, lovitură după lovitură, decizii după decizii care fac diferența între bine și rău traduse în câteva litere. In și Out.

T: Când ești copil e clar. Numai plăcere. Te duci la tenis, acolo dormi și acolo te trezești. Când a fost momentul acela în care ți-ai dat seama pentru prima oară că ”hei, uite, s-ar putea să fac o meserie din asta”?

La 14 ani am spus că vreau să fiu o jucătoare profesionistă de tenis și că ăsta e visul meu în viață: să joc tenis și să ajung o mare jucătoare de tenis. Bineînțeles, am avut foarte multe greutăți pe parcursul carierei, dar niciodată nu am spus că renunț. A fost visul meu, pasiunea mea, și din fericire încă este. O simt și asta-mi dă motivație și încredere să merg mai departe și să fac mai mult.

T: La un moment dat, pentru mine (ca sportiv), a fost o intersecție unde a trebuit să aleg dacă să mă axez și pe școală, să o las acolo cu mine, sau să mă duc spre sport de performanță. A existat momentul ăsta și pentru tine?

A existat și la mine. Nu s-a pus problema niciodată că o să renunț la tenis pentru școală. Am mers la școală cât am putut până m-am mutat în București, iar când m-am mutat în București am mers mai rar, dar m-am dus să-nchei tot la școală și să fac tot ce pot ca să merg mai departe. Am făcut și o facultate. Bineînțeles că nu zilnic, că nu am avut cum să ajung zilnic. Dar profesorii au fost înțelegători și m-au sprijinit să pot să termin. Am avut multe momente grele, așa cum am spus, dar am trecut cu bine.

Am avut familia alături, familie care m-a susținut 100% și necondiționat. Au pus tot, mi-au oferit tot ca să ajung acolo unde-mi doream. Este, într-adevăr, o perioadă când te-ntrebi: te duci mai departe? Este un risc foarte mare, trebuie să ai o nebunie, cum a avut-o tatăl meu, pentru că e o nebunie să investești tot și să nu știi sigur că va ieși copilul tău jucător de tenis sau de orice alt sport. A fost o nebunie-n familia mea, a fost o dorință enormă pentru a mă realiza eu ca sportiv. Îmi plăcea tenisul mult.

În timp ce-mi vorbea, îmi treceau prin cap momente din familia mea. Meciurile de la care tatăl meu la fel de nebun nu lipsea, înfrângerile care contau, victoriile de palmares și dorința care-mi curgea prin vene. Simona Halep povestea despre ea și despre mine, iar eu sorbeam fiecare cuvânt.

T: Presupun că toată susținerea asta te făcea fericită și nu punea deloc presiune pe tine, în niciun fel.

Nu, n-au pus niciodată presiune pe mine și nimic n-a fost cu presiune făcut în ceea ce am făcut noi împreună. Tatăl meu chiar mă certa când aveam emoții înaintea sau timpul meciului. Eram o fire foarte emotivă și chiar uneori plângeam că trebuie să intru la meci, mi-era rușine. Dar au fost alături de mine și a fost o perioadă deosebită, fiecare moment a fost plăcut și asta probabil mă face acum să-mi placă tenisul din ce în ce mai mult.

T: Sunt mulți copii care fac sport în România și care te văd ca pe un model. Îți dă energie chestia asta, te umple de motivație? Cum o vezi?

În primul rând mă multumește sufletește, mă împlinește, pentru că, pentru mine, copiii sunt ceva deosebit. Nu știu de ce am acest sentiment față de ei, dar îi ador. Ei sunt cei mai sinceri, dacă e să o luăm așa. Copiii spun lucrurile pe care le gândesc, fără nimic în plus. Sunt foarte atrasă de copilași și mă bucur mult că pot să le dau un exemplu bun în viață. Să creadă în ei la început, să creadă de când sunt mici că pot să-și realizeze visul, dar să știe și că trebuie multă seriozitate și multă muncă.

T: Ce crezi, începe în România să apară o cultură a tânărului care să nu mai meargă pe sistemul de educație tradițional, ci spre o carieră sportivă? Parcă rareori a fost un mediu potrivit, fiecare a trebuit să se descurce. Dacă erau părinți pasionați de sport făceau totul, dar nu sistemul punea la dispoziție întregul.

Da, e greu. Nici eu nu am fost susținută din nicio parte, doar de părinții mei.  La 16 ani am avut sponsor de la Constanța, domnul Corneliu Idu, care m-a ajutat doi ani cu tot, mi-a plătit tot. M-a ajutat mult la momentul acela. Este foarte greu, sunt costuri foarte mari, îți trebuie o situație financiară destul de bună ca să poți să faci tenis, e un sport scump. Dar cu multă încredere și puțină nebunie, cum am mai spus, se poate și din situații mai puțin bune financiar să ajungi sus.

T: Dacă ai putea să vorbești cu un părinte despre care știi că are un copil talentat și pasionat, pe care tu-l vezi cu potențial și care poate să ajungă mare, ce i-ai spune?

Să lase copilul să se manifeste așa cum simte el, chiar dacă are emoții, chiar dacă-și dorește mult uneori. Și eu, când eram mică, îmi doream să merg la antrenamente des, zilnic, chiar dacă era prea devreme pentru mine să fac chestia asta.

Să-i susțină, atunci când pierd să nu-i certe. Părerea mea este că, atunci când un copil este certat, asta-l inhibă foarte mult. Nu mai poate să-și manifeste trăirile din interior, se inhibă foarte mult și se blochează.

Să nu se implice prea mult în relația sportiv-antrenor. Părinții mei nu s-au implicat deloc și asta a ajutat foarte mult. Am avut și cei mai buni antrenori din țară. Bineînțeles că părinții m-au supravegheat și au venit tot timpul cu mine și la turnee și la antrenamente, dar au știut să stea departe de sfaturile tehnice din tenis. Asta cred că este un lucru foarte important pentru copil, pentru că se simte un pic mai liber. Oricum, copilul joacă pentru familie când este mic și își dorește mult să-și vadă părinții bucuroși. Să se bucure cu ei. Însă, nu este ușor pentru un copil să-și gestioneze emoțiile din acel moment, pentru că suntem copii și e greu să le știi pe toate sau să știi ce să faci în momentele grele.

Și este fix așa cum zice ea. Să țineți minte chestia asta, chit că citiți articolul aduși de pe nu-știu-unde și nu mai reveniți niciodată aici: Copilul joacă pentru familie și își dorește să-și vadă părinții bucuroși. Nu-l certați în timp ce face asta.

T: Când ai ieșit pentru prima oară la un turneu în străinătate și ai reprezentat România, cum te-a făcut asta să te simți?

A fost frumos și mi-a rămas în cap și acum. *zâmbește*

Eu cred că e un lucru deosebit să joci pentru țara ta. Atunci când ești mic, îți dorești foarte mult să câștigi pentru țară. Și acum am același sentiment. Când joc FedCup sunt total schimbată față de turneele individuale, îmi doresc enorm de mult să câștig. Joc pentru cineva.

Când joci în individual, joci pentru tine și pentru familia ta, pentru apropiați. La FedCup joci pentru ceva, joci pentru o țară. Acum programul s-a schimbat, timpurile s-au schimbat, sunt turnee săptămânal. 

Eu nu joc acum la FedCup pentru că îmi doresc foarte mult să fiu pregătită pe zgură. Sunt foarte obosită acum ca să mai schimb fusul orar și îmi doresc asta tot pentru România, pentru că, dacă voi face rezultat bun la Roland Garros, steagul nostru va fi tot anul pe terenul central de acolo. Eu zilnic joc pentru România, acolo lângă numele meu arată țara noastră. Întotdeauna m-am dus la FedCup, acum trebuie să mă odihnesc și să-mi văd limitele oarecum, pentru că e dificil să mergi înainte fără să-ți dai seama de ceea ce faci. A fost decizia mea și fiecare o judecă cum gândește.

Și cu ocazia asta vă zic și cum o gândesc eu, că tot e la modă să-ți dai cu părerea despre munca altora și datoria lor către tine (inexistentă). Dacă aș fi fost în locul ei, aș fi procedat fix la fel.

T: Același mesaj pe care l-ai dat unui părinte, acum transmite-l unui sportiv care simte că e suficient de bun să reușească, dar în același timp simte și că nu depinde doar de el, că sistemul și conjunctura evenimentelor ar putea să-l împiedice să-și îndeplinească visul.

Mi-e greu să răspund pentru că, la noi, deocamdată, este greu. Nu prea există asemenea lucruri, nici eu nu sunt foarte prinsă în astfel de lucruri încă, pentru că am cariera mea și n-am timp și n-am energie să fac și aici lucruri. Poate după ce mă voi lăsa voi încerca să ajut, cât voi putea, pentru copiii care nu au posibilitatea să joace, dar sper și țara să ajute cât mai mult, federațiile să ajute cât mai mult sportivii care sunt talentați și care chiar-și doresc să ajungă sus.

I-am mulțumit, a zâmbit, apoi s-a ridicat și a plecat. Probabil să-și strângă lucrurile din vestiar, după o altă zi la munca pe care adoră să o facă. Ceea ce vă recomand și vouă.

credit foto: Cristian Șuțu