[D]acă îți îndrepți admirația exclusiv către oamenii care reușesc să-și depășească propria condiție, vei avea doar modele bune de urmat.

Ivan Patzaichin. Marele român care a dat înapoi mult mai mult decât ne-am fi așteptat de la el. Ne-a dat înapoi înzecit și continuă să o facă deși niciunul dintre noi nu s-ar supăra dacă dânsul s-ar retrage pentru a trăi și pentru el o perioadă. Poate că pentru noi a făcut-o destul.

O modestie naturală, o timiditate ieșită din comun, un om mare și simplu în același timp.

[A]m stat lângă domnul Patzaichin mai bine de o oră, timp în care a semnat autografe pentru toată lumea prezentă la lansarea cărții de benzi desenate Mila 23, carte în care dânsul este personal principal.

-Îmi cer scuze că trebuie să așteptați atât, mi-a spus ușor stânjenit de situație, încercând să se grăbească. Eu m-am făcut mic de rușine și-am vrut să-l asigur că nu e nicio problemă, dar m-am fâstâcit și-am renunțat.

Semna cărțile cu migală, făcând corect și larg toate buclele literelor, fără să se precipite, dar fără s-o facă automat sau neglijent. La mâna stângă purta un ceas atât de simplu încât mi-a amintit de bunicul meu.

După ultimul autograf, m-a asigurat că am întreaga lui atenție și a început să-mi povestească zâmbind, cu același ritm verbal cu care ne-am obișnuit, unul lent și meticulos care se străduiește să se ridice la nivelul gândurilor și principiilor după care Ivan Patzaichin și-a ghidat viața.

La ce vârstă v-aţi dat seama că sportul devine ceva serios pentru dumneavoastră?

Foarte târziu. Pe la 16 ani când am auzit că trei consăteni de-ai mei, din Mila 23, au ieşit campioni mondiali. Văzându-i în presă, pe la televizor, mi-am zis: dacă ei au reuşit eu de ce să nu încerc? Când au venit în vacanţă i-am rugat să mă înscrie, apoi am plecat pentru o lună de zile la Bucureşti la Dinamo, pentru că în zona mea nu erau cluburi şi aşa am pornit. Am plecat cu gândul să devin campion. Dacă cei trei au ieşit, eu aveam toate atuurile. Ştiam să înot, să vâslesc nici nu se punea problema, deci am plecat hotărât.

N-a fost chiar aşa de uşor. Văzând canoia, încercând să mă urc în ea, mi-am dat seama că e foarte dificil. Nu înţelegeam de ce. Simion Marciuc, primul campion olimpic de la Melbourne din 56, antrenorul meu pe atunci, cel care a avut o ambiţie în mine şi cel care mi-a arătat câteva taine şi a avut grijă ca eu să-mi ţin echilibru în coaja aceea de nucă.

Părinţii dumneavoastră ce părere au avut când le-aţi spus că vreţi să faceţi sport?

N-a fost chiar aşa de simplu să-i conving fiindcă eram singur la părinţi şi eram şi foarte tânăr, dar faptul că mi-am dorit foarte mult să fac altceva, fiind convins că dacă rămân acolo n-am altă şansă decât să rămân pescar, eventual pescar fruntaş, i-a făcut să accepte.

Cum aţi împăcat sportul cu şcoala?

Cu şcoala n-a fost o problemă pentru că acolo aveam doar 7 clase şi după-aia nu mai aveai altceva de făcut decât să te apuci de pescuit. Ceea ce am şi făcut. Eu eram deja angajat ca pescar când am plecat în sport. Fiind minor am fost angajat ca pescar ajutor. Restul, adică liceul, facultatea, chiar şi a doua facultate, le-am făcut la Bucureşti.

Cum a fost despărţirea de părinţi?

Grea. De părinţi, de locuri natale, mai ales că nu eram învăţat cu altceva. Am rămas impresionat în Bucureşti, eu atunci nu plecam din Deltă niciodată. Ajungând în Bucureşti, văzând blocuri, tramvaie, troleibuze, am rămas impresionat. Iar după aceea, plecând în străinătate, la fel.

Prima mea competiţie oficială a fost Jocurile Olimpice din Mexic, în 68. Să te primească un stadion plin, să vezi 200 de naţii participante, mai ales în Mexic, unde sunt genul acela de oameni cu sânge latin. Au început imediat să cânte, să se distreze.

Aveaţi emoţii?

Sigur. Fiecare olimpiadă a avut ceva în parte, ca o poveste. Fiecare ediție a încercat să facă altceva, drept dovadă și Londra de astăzi. Multă lume zicea că după Beijing n-o să se mai poată aduce nimic nou, dar iată…

Aveţi o fată, Ivona. De ce n-a ales drumul sportului?

A încercat în copilărie. A făcut și gimnastică, balet, dansuri, dar apoi s-a răzgândit și a trecut la farmacie, apoi psihologie- sociologie.

V-aţi fi dorit să facă sport de performanţă?

A fost alegerea ei. Ea a făcut sport. Toată copilăria a făcut sport. A fost cât p-aci să iasă campioană națională la gimnastică, dar după aceea a ales farmacia și psihologia. Nu mi-a părut rău, ea a făcut sport, și-acum face mișcare destulă. De fiecare dată când ne întâlnim facem sport.

Dar viitorii nepoţi? Le veți fi mentor?

Încă nu sunt, dar eu îi aștept. Cu siguranță le voi fi, pentru că eu mă împac foarte bine cu copiii. Cu cățeii și cu copiii. Mai greu e cu oameni mai mari… (zâmbește)

Aria de selecţie e foarte mică în România. De ce nu este cultura de a trimite copiii către sport la noi în ţară?

Cred că mai trebuie lucrat aici. Trebuie implementat un sistem mai larg, la nivel național. Asta nu înseamnă numai sport de performanță, înseamnă și mișcare, sănătate ca nație. Aici cred că cei care s-au ocupat în ultimii 20 de ani de partea sportivă au greșit pentru că nu considerat-o prioritară. Aici ar trebui să se umble, cineva să se trezească și să gândească pe termen mediu și lung.

De ce credeţi că orice copil ar trebui să-şi înceapă viaţa cu sport?

Nu orice copil. Toată lumea! Toată lumea ar trebui trebui să facă mișcare, pentru că mișcarea înseamnă sănătate, înseamnă natură, o viață mai lungă. Nu doar pentru copii. Pentru toată lumea!

Cum v-a influenţat sportul pe dumneavoastră că personalitate şi caracter?

Tot ce-am realizat, și sunt foarte mulțumit de ceea ce am realizat, am realizat datorită sportului, datorită acestei educații pe care ți-o dă sportul pentru disciplină, pentru rigurozitate, pentru… cum să spun eu, ordonarea tuturor acestor lucruri în viață.

La ce să se aştepte un părinte care vrea să-şi dea copilul la sport?

Nu trebuie să se aștepte la nimic. Să-l încurajeze, deoarece copilul va alege până la urmă, trebuie lăsat să aleagă. Părintele trebuie să-l îndrume spre mișcare, către sport. Indiferent, chiar dacă va alege, eu știu, matematică sau orice alt domeniu, o știință, dacă faci mișcare ai avantaje pentru că poți să te descurci mult mai bine în orice domeniu. E mult mai ușor să te reinventezi, să te retușezi, nu știu cum să spun, dacă ai disciplina sportului în spate.

[M]-a fascinat domnul Patzaichin tocmai prin simplitatea lui și prin stângăcia vorbelor mari pe care le-a spus.

– Incă ceva, dacă se poate să-mi semnați și mie cărțile astea două. Una pentru mine și una pentru cititorii blogului meu.

În timp ce scria încet: – Toma  (n.r. Simionov) îl chema și pe primul meu coleg de barcă, ce vremuri…

Foto: Sony NEX-F3. Mulțumesc Vodafone pentru oportunitatea interviului.

Citește și: Interviu cu Gheorghe Hagi -Mai mult fotbal, la școală îmi făceam doar datoria