Nici nu cred că-i nevoie să-l întreb pe tata când vă spun ca Helmuth Duckadam a fost unul dintre motivele pentru care mi s-a dat o minge de fotbal încă din primii doi ani de viață. Nu trăiam pe atunci, am auzit povestea finalei de la Sevilla de multe ori, iar imaginile de pe Youtube îmi par, chiar și acum, ireale.

Patru penalty-uri consecutive apărate și Champions League-ul vremii adus acasă, la București, după un meci în care Barcelona n-a putut înscrie nici măcar o dată.

Un portar de legendă cu care am dialogat 15 minute într-o notă mai relaxată decât m-aș fi așteptat, la Therme, în momentele dinaintea finalei Euro 2016 pe care urma s-o vedem împreună pe ecranul uriaș.

Cum a fost fotbalul la început, când niciun copil nu se gândește că urmează o carieră în sport?

Cel puțin în acea perioadă, înainte de ’89, nimeni nu se gândea la acest lucru. Sigur, aveam vecini care jucau la echipa mare a Semlecanei Semlac, îi cunoșteam, iar pentru mine era o mare onoare dacă ajungeam vreodată în echipa Semlacului.

Am început, cum începe orice copil, în clasele elementare. Am fost remarcat de profesorul de educație fizică și mai târziu de cei de la Gloria Arad, o școală sportivă unde am început, practic, să fiu legitimat și să merg în cantonamente. Am văzut prima dată Predealul, am văzut Costineștiul, la mare. Era ceva inedit pentru un copil de la țară.

Mai târziu, de acolo am plecat la juniorii UTA, am trecut prin divizia C pe la Constructorul Arad, apoi am revenit la UTA unde am și promovat, la 19 ani, în Divizia A. Cam ăsta a fost drumul meu de până atunci.

Când ați simțit pentru prima oară că veți petrece tot restul vieții alături de sport?

N-am realizat că puteam să câștig din asta pentru că, chiar dacă jucam în Divizia A la UTA, echipa uzinei textile din Arad, aveam cele mai mici salarii din toată țara, undeva la 1500 de lei, pe când un miner lua 7-8000. Nu puteai trăi practic din acei bani.

Sigur, când am ajuns la Steaua și am făcut Academia Militară, atunci am putut spune ”dom’le, fotbalul poate să mă ajute într-o viitoare meserie, să fac o facultate, să joc la echipa națională, să văd străinătatea”, dar nici atunci nu s-a pus problema că din fotbal vei putea trăi toată viața pentru că n-aveai de unde să aduni bani.

Părinții d-voastră ce ziceau în perioada 12-14 ani când vă vedeau că vă petreceți tot timpul pe teren?

Nu ziceau, că eu jucam foarte mult în fața porții (n.r. curtea școlii). Știau că-mi place acest sport, n-aveau nimic împotrivă. Eram un copil cuminte. După ce am terminat 8 clase la Semlac am mers la Arad unde am făcut școala profesională, am continuat cu sportul și am făcut liceul la seral, apoi facultate, deci n-am fost un copil-problemă, n-au avut chiar nimic împotrivă.

Cea mai mare satisfacție am avut-o după finala de la Sevilla. Eu am fost crescut în mare parte de bunici, iar în acele zile bunica a fost cel mai mândru om din lume.

Cum au fost acei ani de după Sevilla când Steaua venea din postura de campioană europeană pe orice teren din România?

Steaua a fost și cred că și este în continuare cea mai iubită echipă din România, mai ales că nimeni nu se aștepta ca o echipă românească să poată să câștige Cupa Campionilor. Și să nu uităm de Supercupa Europei. Anul viitor se vor împlini 30 de ani de la această finală de la Monte Carlo jucată cu cei de la Dinamo Kiev. Atunci am fost aproape să câștigăm toate cele trei trofee, dar am pierdut 1-0 la Tokyo cu River Plate.

Era o mândrie să fii la Steaua. Oriunde mergeai erai bine primit, atât tu, ca fotbalist, cât și echipa. A fost un sentiment de mare satisfacție.

De ce credeți că de atunci nu s-au mai repetat aceste performanțe? Ce s-a întâmplat?

Nu trebuie să uităm perioada foarte bună de după câștigarea CC. Steaua a dominat Europa, a fost una dintre primele 5 echipe de top, a mai fost într-o semifinală, a mai fost într-o finală. Steaua e recunoscută peste tot ca o echipă foarte valoroasă. Sigur, a venit revoluția când majoritatea jucătorilor care activau atunci la echipele Steaua, Dinamo, Craiova au plecat în străinătate. Când a existat această posibilitate s-au rupt și performanțele fotbalului.

Va fi practic imposibil ca o echipă românească să mai facă față cerințelor de acum din grupele sau primăvara Champions League pentru că diferența este mult prea mare și dau doar un singur exemplu: un singur sponsor, Nike, dă 150 de milioane sponsorizare celor de la Barcelona. 150 de milioane este bugetul Stelei pe 12-15 ani. Și e un singur sponsor, nici nu mai vorbim de ceilalți. Nu mai ai cum să te apropii de ei, sunt mult prea puternici.

Poți să faci o figură frumoasă, să nu uităm de Steaua și Rapid în 2006, Steaua a fost foarte aproape de finala cupei UEFA, din pacate a pierdut, cred eu, tocmai dintr-o lipsă de experiență și poate că jucătorii s-au speriat în acel moment că sunt atât de aproape de o performanță.  Din păcate, cu trecerea timpului, echipele românești vor fi tot mai slabe.

Ce-am putea să-i spunem unui copil care apucă acum de fotbal? La ce să se aștepte de la fotbalul românesc?

În primul rând, unui copil trebuie să-i spui să nu se ia după părinți pentru că au fost jucători foarte talentați în România care au fost atât de mult influențați de părinți că și-au ratat cariera. Părinții își doresc mult prea mult ca acest copil să câștige cât mai repede bani. Fotbalul trebuie făcut și din plăcere, nu neapărat pentru bani. Astăzi foarte mulți părinți visează că pruncul lor va fi un jucător care va câștiga milioane de euro și va scoate familia dintr-un impas sau mai știu eu ce.

Nu, eu zic să lăsăm copiii să joace, să joace de plăcere și în primul rând copiiilor să le placă, pentru că am văzut multe situații în care părinții se bagă peste antrenor, copiii se ceartă cu arbitrii, deci dacă n-o să avem disciplina germană sau, nu știu, disciplina celor din vest nu vom ajunge niciodată prea sus.

Cum vi se pare noua regulă care spune că orice echipă de Liga 1 trebuie să abiă un jucător U21 în teren?

O prostie. Nu poți să impui unei companii să joace cu un jucător pe care-l vrei tu. Compania aceea trăiește din ceea ce realizează. E ca și cum ai merge la o companie și ai spune ”azi schimbi trei casierițe, le bagi pe cele de 18 ani, nu le mai ții pe cele de 50”. Practic, te bagi în problemele interne ale unui club.

Puteai să promiți echipelor care promovează acest jucător sau au acest jucător, să le oferi niște facilități financiare, dar nu să impui. Pentru că e foarte greu pentru o echipă ca Steaua sau, mai știu eu, Iașiul, care joacă în cupele europene, să joace în campionat cu un jucător de 21 de ani, să aibe pe bancă încă un jucător de 21 de ani, iar când joci în cupele europene cu o echipă foarte bună să folosești un jucător cu mult mai multă experiență. Mi se pare nepotrivită această hotărâre, mai ales că e o impunere. Ar trebui gândită în așa fel încât cluburile să încerce din proprie inițiativă această promovare, dar nu să-i obligi.

Uitându-ne înainte, la ce ne putem aștepta de la Mondialul din 2018 după acest test eșuat de la Euro care ne-a adus un antrenor străin?

E greu de spus. Trebuie să vedem care sunt metodele de selecție ale acestui antrenor. Eu îl consider un antrenor bun, cu toate că mi-aș fi dorit fie pe Ladislau Boloni fie pe Walter Zenga la echipa națională, dar nu pot să contest, eu știu, calitățile lui Daum. Să vedem cu ce metode va veni.

Părerea mea e că ar fi binevenită o schimbare radicală a echipei naționale, chiar dacă există un risc de a nu te califica la Campionatul Mondial, dar, sigur, poți să pregătești o echipă pentru campionatul european cu care chiar să încerci să obții performanțe.

I-am mulțumit, am oprit reportofonul și am mai rămas împreună câteva minute în care, fără să-mi vină să cred, eroul de la Sevilla m-a întrebat despre micul meu blog de sport.

foto 3: Agerpres