[A]m avut șansa s-o cunosc pe Ana Maria Brânză acum câțiva ani și am descoperit că are un wi-fi de energie cu acoperire și semnal la care te conectezi automat din momentul primei conversații. Pentru tot restul vieții.

În caz că auziți de sportiva noastră doar când mai transmite TVR-ul câte ceva, aflați că este una dintre cele mai bune spadasine din istoria acestui sport, purtând (cu glorie) în competiții, de fiecare dată, steagul țărișoarei noastre mici.

E pe fugă încontinuu de când s-a întors (cu încă un aur) de la Jocurile Europene de la Baku, dar și-a făcut timp să stăm de vorbă pe Whatsapp, într-un interviu mai inedit decât credeți:

Î: Îți mai amintești prima oară când ai întrat într-o sală de scrimă?

Cu siguranţă. Imaginea aceea mi-a rămas întipărită pe retină şi ori de câte ori îmi este greu, mă gândesc la copilul acela fascinat de sportivii îmbrăcaţi în costume albe. 

Î: Când a venit prima medalie mare și cine a fost lângă tine în acel moment?

Fiecare medalie a fost mare la vremea ei. La 12 ani, după ce am câştigat primul titlu naţional, aveam senzaţia că acea plăcuţă aurie de metal e cel mai important lucru pe care îl realizasem. Apoi au venit altele, mai mari, mai frumoase, mai importante. Dar medalia care mi-a confirmat faptul că scrima este drumul meu a venit în 2001 la Gdansk, în Polonia. Era Campionatul Mondial de cadeţi şi prima dată când ascultam imnul de pe cea mai înaltă treaptă a podiumului. L-am avut alături de mine pe OMUL care a crezut de la început în copilul rebel şi talentat. Acel om care mi-a rămas alături mulţi ani şi de care mă bucur şi acum, domnul antrenor Dan Podeanu.

Î: Când au început românii să te recunoască pe stradă și ce efect are susținerea lor de acasă în concurs?

Prima experienţă de genul acesta a fost după Jocurile Olimpice de la Beijing din 2008. Am fost surprinsă şi plăcut impresionată să observ că oamenii îşi iau din timpul lor pentru a ne urmări activitatea! Din nefericire, scrima nu este în sport cu o mare vizibilitate şi de multe ori participăm la concursuri, chiar şi internaţionale, în săli cu tribune goale. Tocmai de aceea este o surpriză şi ne motivează să vedem oameni alături de noi la competiţii. Ni s-a întâmplat la Doha, Paris şi cel mai recent la Baku să avem suporteri în tribune!

Contează enorm susţinerea celor de acasă. Mă bucur de fiecare gând şi urare în parte. E un sentiment aparte când auzi pe cineva spunându-ţi „Medalia ta mi-a adus un zâmbet”! Vă mulţumim, oameni dragi!

Î: Cum e pe Facebook? Ai primit mesaje inedite din partea susținătorilor?

E locul în care „mă întâlnesc” cu cei pe care nu am timp să-i văd. Cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, încerc să păstrez legătura cu toţi. După fiecare concurs reuşit primesc o mulţime de mesaje şi de cele mai multe ori îmi este greu să răspund tuturor, dar le citesc pe toate şi le mulţumesc! E mare lucru ca munca ta să fie apreciată de atâţia oameni! Nu am reţinut un mesaj anume, dar mă amuză în continuare jocurile de cuvinte legate de numele meu de familie, colajele de poze sau desenele făcute de copilaşi.

Î: Spune-mi cele mai amuzante trei gânduri care ți-au trecut prin gând pe planșă, în timpul concursului.

1. Ce voi mânca dupa terminarea concursului.
2. ”Doamne, te rog, ajuta-mă acum și promit că fac eu restul după.” (asta se intamplă în general la 14-14)
3. ”Maine iar avem escala 5 ore?!?”

Vă las cu print screen-ul ultimei replici și cu o fotografie pe care Ana mi-a trimis-o de la Baku, în care apare, purtătoare de drapel fiind, alături de purtătoarea de nume a României.

Interviul face parte din campania Delegația Virtuală a României de la Jocurile Europene de la Baku, susținută de Groupama.