În clasa a 5-a, antrenorul meu de fotbal de atunci, ne-a adunat pe toţi în aceeaşi clasă la liceul sportiv din Piatra. Eram toţi ahtiaţi de fotbal şi fiecare dintre noi avea jucătorul preferat, idolul, modelul de urmat, egalat şi în final de depăşit.

Decupam poze din ziare, aveam postere, doar tricourile ne lipseau pentru că pe atunci erau greu de găsit şi scumpe. Ţin minte şi acum că unul dintre colegi avea un biblioraft plin cu poze şi articole cu Hagi ceva mai gros ca un Arborele Lumii. Se crease chiar şi-o competiţie imaginară în care idolul fiecăruia ţinea locul robotului plin de armuri şi lasere sau a diferiţilor supereroi pe care orice copil îi visează.

Am fost înnebunit după el. Am început să-l urmăresc în 2000 când a venit de la Barca la Real pe multe milioane, stabilind un record al vremii. Avea numărul 10 şi juca mijlocaş, când dreapta, când stânga. Eram fascinat de driblingurile lui pe spaţii mici, uneori chiar pe loc. Nu înţelegeam cum reuşea să lovească mingea aşa încât traiectoria era atât de curbă de se vedea cu ochiul liber.

Orice microbist îşi aminteşte dubla cu Manchester Utd. din sferturile Ligii în 2003. 3-1 în tur pentru Real şi 4-3 pentru Man Utd. pe Old Trafford. Doamne, ce gol a dat Figo atunci! Ce mândru eram! Eram regele lumii pentru că idolul meu era pe buzele tuturor colegilor mei de echipă.

Apoi, în semifinale, Figo a ratat un penalty cu Juventus şi Real-ul a ratat calificarea în finală. În seara aia am adormit plângând, iar a 2-a zi mi-a fost ruşine să ridic privirea din pământ.

Trăiam prin reuşitele şi eşecurile lui, încercam să-i imit stilul de joc, îi ştiam pe de rost numele complet. Luis Felipe Madeira Caeiro Figo, născut pe 4 noiembrie, 1972. Scorpion, ca şi mine.

În bucket list-ul meu e scris cu majuscule: Să-l întâlnesc pe Figo.