Gimnastica feminină românească a murit, iar asta nu e un capăt de lume
Gloria gimnasticii feminine românești a reprezentat o amputare asumată a câtorva generații de copii pe care acum proteza din aur nu-i mai încălzește cu nimic.
Încep printr-un oftat prelung. Sunt trist și am în spatele ochilor flash-uri cu anii în care priveam televizorul cu tub la fiecare campionat european sau mondial, la fiecare olimpiadă, și vedeam întreaga planetă cum se închină la gimnastica feminină românească.
Le tremurau picioarele tuturor sportivelor care aveau de concurat împotriva României, puteai vedea complexul ăsta de inferioritate în toate prim-planurile în care își frecau palmele cu magneziul îndoielii.
Ne obișnuisem cu medaliile de aur ca și cum ni se cuveneau, ca și cum erau ale noastre dinainte să înceapă competiția. Începând cu Nadia care a funcționat ca o icoană pentru toate fetele din România născute după ea și terminând cu podiumul de individual compus de la Sydney (JO 2000), acolo unde puteau lăsa imnul nostru pe repeat. Atâtea și atâtea femei astăzi de succes.
Ca toate lucrurile bune la un moment dat, era gimnasticii feminine românești s-a încheiat de ceva vreme, iar ultimul cui a fost bătut de curând, atunci când, pentru a 2-a oară consecutiv, nu ne-am calificat la Jocurile Olimpice.
Asta este.
Părinții nu ți-i judeci. Mariana Bitang și Octavian Belu au făcut suficient cât au avut putere (poate prea mult), iar pe Bela Karolyi l-a alungat comunismul în anii 80 deși de roadele muncii lui ne-am mai bucurat câteva decenii, noi mai puțin, americanii mai mult.
Nu e vina nimănui. Această încheiere vine firesc pentru că dispunea de metode învechite și brutale de a obține performanță, într-o țară needucată ce s-a trezit șocată de presa de scandal care scotea detalii de subsol la iveală de dragul tirajului, fără să înțeleagă vreo iotă despre ce înseamnă sportul de performanță.
Metodele respective au funcționat, dar cu preț atât de mare încât pentru majoritatea părinților din România trimiterea copilului la gimnastică n-a mai fost o variantă.
M-am uitat aseară la un film documentar pe HBO GO care m-a trecut printr-o sumedenie de stări: Fata de aur.
Orbitează în jurul Andreei Răducan și a traumei ei legate de medalia olimpică pierdută din cauza unei pastile pentru răceală. Multe imagini de arhivă filmate cu camera video a antrenorilor, cadre de la antrenamente, din deplasări, din cantonamentul lotului național.
Revelator.
Încercările ei de a și-o recupera acum, cu armele vieții de adult: o adevărată cruciadă pentru o cauză pierdută. În contextul pantei negative a unui sport la care eram liderii planetei, trebuie văzut mai ales pentru a trece la pasul ce vine după ”m-am plâns pe Facebook despre asta ca să mi-o scot din sistem”.
Performanțele în sportul mondial nu ni se cuvin, ele se câștigă prin investiții, răbădare, sacrificii enorme și prin nașterea unor monștri. Gloria gimnasticii feminine românești a reprezentat o amputare asumată a câtorva generații de copii pe care acum proteza din aur nu-i mai încălzește cu nimic.
Ionel
Un material ca o adiere de vant, nu deranjează și nici nu atrage atenția. Ca sa tragi o concluzie despre gimnastica românească, trebuie să fi luat în plin toate palmele și șuturile in cur primite de gimnastele noastre, sau să fi crescut o ciupercuță cât de mică, în camera de la Izvorani, și s-o uzi cu lacrimile tale de copil. Eu intreb doar ce-nseamnă fraza urnătoare, care este un fel de esență a scrisului acesta: ”Gloria gimnasticii feminine românești a reprezentat o amputare asumată a câtorva generații de copii pe care acum proteza din aur nu-i mai încălzește cu nimic”???