Au trecut anii și aproape că uitasem cât de nasol este să te doară spatele. Am avut astfel de probleme care m-au ținut luni bune, spre un an, în perioada în care făceam sport de performanță. Erau atât de insuportabile încât ajunsesem să nu-mi mai doresc să mă ridic din pat.

Aveam 14-15 ani și medicii mi-au spus că sunt dureri de creștere. Zona lombară (deasupra fundului) îmi părea mereu înjunghiată de câteva cuțite invizibile pe care nu mi le puteam scoate. Două-trei săptâmâni în partea dreaptă, apoi câteva în stânga, apoi înapoi și tot așa.

Luam pastile calmante, foloseam unguent, purtam brâu și feșe elastice la fiecare antrenament. Pe departe cea mai stupidă metodă de a ameliora starea era să-mi lipesc plasturi termici, niște petice lipicioase care la 2-3 minute după aplicare începeau să-mi ardă pielea atât de tare încât îmi creau falsul sentiment că nu mușchii spatelui sunt cea mai mare problemă pe care o aveam. Groaznic.

Pentru câteva luni I had to shake it off și să merg înainte. Antrenorul începuse să nu mă mai creadă. Încerca să mă motiveze spunându-mi că mă plâng prea mult. De fiecare dată când trebuia să ridic piciorul preluând o minge la mai sus de 30 de grade îl înjuram printre dinții deja strânși de durere.

Mai apoi, un medic ceva mai răbdător a investigat și mi-a explicat de ce aveam scolioză, o afecțiune despre care aflam atunci că apare atunci când coloana se curbează spre unul dintre umeri. Ce m-a șocat cel mai tare a fost cauza:

Programul zilnic implica școală și un antrenament sau două, așa că ghiozdanul meu nu era ghiozdan, era o geantă uriașă pe care o umpleam cu caiete, cărți și echipament sportiv în cele 8-10 ore în care lipseam de acasă. O purtam mereu pe umărul drept, preț de kilometri buni. În autobuz, în drumul dintre stadion și liceu, înapoi spre casă. Greutatea genții și zecile, sutele de repetări de-a lungul timpului mi-au afectat coloana.

Apoi am început kinetoterapia. Era frustrant pentru mine, ca sportiv profesionist, să merg zilnic la Spitalul Județean Neamț și să fac gimnastică la îndrumările unei asistente, de multe ori alături de bătrâni sau supraponderali, fiecare dintre ei cu problemele lui. Exercițiile mă plictiseau teribil, mi se păreau pierdere de timp și de tonus, timp în care colegii mei de echipă se antrenau la capacitate maximă în anii în care ne băteam la titluri naționale.

Se pare că în timp am crescut (ce absurd sună), iar așa-zisele dureri de creștere mi-au trecut. Aș fi uitat de ele complet dacă nu, de curând, am primit oportunitatea de a fi parte din campania numită Nu-ți întoarce spatele.

Este inițiată de Liga Română contra Reumatismului și Societatea Română de Reumatologie și își propune să crească gradul de conștientizare asupra durerilor de spate de tip inflamator.

Vă invit să treceți prin acest formular care vă poate ajuta în cazul în care suferiți de această natură și să-l pasați și rudelor sau prietenilor voștri pe care-i știți că trec prin aceste nefericiri. Primele 100 de persoane care fac asta și își trimit rezultatele pe e-mail primesc o cursă Taxify gratuită* cu care să meargă la reumatolog (*după instalarea aplicației, în limita a 15 lei)

Eu mă rog să nu fie cazul și s-aveți sănătate, chestiune așa banală pe care eu unul o apreciez din ce în ce mai tare pe măsură ce înaintez în vârstă.