Cătălina Olteanu, psiholog, alergător, femeie și coach. A acceptat fără să ezite invitația mea de a scrie aici perspectiva ei despre rolul psihologiei în mintea unui sportiv, fie el și amator.

======================================================================

[D]e mică, am înțeles că viața este despre alergat. Mi-am văzut părinții alergând la job, alergând la școli și grădinițe, alergând unul după celălalt când nu se găseau, alergând după mine.

În traducere liberă, pentru mine, un copil care dorea să reușească și să impresioneze tocmai pentru că I s-a tot spus că nu poate, rețeta succesului era alergarea prin viață și după viață.

Norocul meu că Dumnezeu m-a lăsat inteligentă și când am ales să alerg, măcar am făcut-o după lucrurile bune pentru mine. Pe la 25 de ani am obosit și mi-am zis ”stai așa, că am luat țeapă, viața este despre altfel de alergat”, timp în care m-am întors la prima pasiune, psihologia și Coachingul.

Ironie sau nu, termenul de coaching din dezvoltare personală vine din englezescul Coach = Antrenor care vine tot din lumea sportului, mai exact din tenis.

Alergatul la propriu și figurat prin viață mi-a adus beneficii imense, alergatul pe stadion mi-a eliberat mintea de griji și frici și mi-a demonstrat că o minte antrenată în parteneriat cu un corp antrenat și sănătos, sunt calea către fericire!

Am învățat prin alergat să îmi țin respirația cât am nevoie, să îmi spun mereu în minte “ poți ajunge la finish pentru că vrei” și așa am ajuns la finish de fiecare dată după care am luat-o de la capăt.

Cum s-a ajuns la asocierea și legătura dintre sport și psihologie? Ele sunt într-o continuă legătură.

Un sportiv cu o minte ”îmbâcsită” și plină de gânduri negre nu va face performanță.

Va ajunge cumva la un punct după care se va “faulta” singur, iar metode sunt, Slavă Domnului.

Un om care lucrează cu psihicul propriu, sau cu psihicul altora (psiholog, coach, terapeut, trainer, s.a.m.d) dacă nu are experiența “antrenamentului” și “disciplinei” pe care o are un sportiv, pasiunea pe care acesta o pune într-un meci, sau într-o competiție, vitalitatea și momentele în care I se tăie respirația de oboseală, atunci nu va ști cum să mențină ritmul, cum să se automotiveze și să îi motiveze și pe alții.

Am avut un moment în care am ales să îmi compar viața cu un maraton. Mi-am spus că este maratonul meu și eu alerg în el, fără să am nevoie neapărat de cineva care să îmi strige de pe margine “Hai că poți!” Asta pot face eu, singură, în gândurile mele.

După care am avut ocazia să urmăresc aproape zi de zi un voleibalist pasionat de ceea ce făcea. Munca susținută pe care o depunea mă făcea să mă rușinez uneori de faptul că îmi era lene să scriu.

Am ales să alergăm împreună tocmai pentru a ne ajuta unul pe altul.

Eu îl ajutam să depășească blocajele mentale pe care mi le mărturisea de-a lungul cursei pe stadion. El mă ajuta să depășesc blocajele fizice. (mușchii de broască ușor subdezvoltați, plămânii și ritmul respirației, pofta nebună de a bea apă fix când nu trebuia)

Primul impas: lenea, lipsa motivației interioare și a beneficului suprem, ADICĂ:

-de ce să fac asta?
-ce obțin?

Sunt întrebări ale căror răspunsuri, ție, ca sportiv profesionist sau alergător în propria viața, îți încălzesc mintea și sufletul înainte de începerea oricărei activități.

Al doilea impas: cum faci să îți menții motivația și puterea interioară în momentele în care ți se taie respirația la jumătatea cursei, la jumătatea meciului, după ce ai luat un gol, sau după ce a trecut deja jumate de zi de muncă și tu te-ai săturat. Te întrebi și vizualizezi, SIMȚI (la propriu) momentul în care ai depășit linia de finish, ai băgat mingea în poartă (sau orice ar însemna asta pentru tine).

Sunt sigură că ai avut momente în trecutul tău în care ai făcut-o, ai SIMȚIT și TE-AI simțit EXTRAORDINAR DE BINE. A venit momentul clar în care trebuie să te reîntorci și să te încarci din ele. Sunt fix ca o gură proaspătă de aer, dacă ai puterea să te conectezi la energia aia care zace în tine.

Al treilea impas: cum faci să te remontezi după un meci pierdut, după un finish ratat, după un gol luat sau un autogol (e valabil și în meciurile de fotbal cât și în viața de zi cu zi)

Ține minte că oamenii care au ales să învețe din ce li s-a întâmplat, din eșecuri, iau cu ei binecuvântările experiențelor lor, pe când cei care judecă și refuză să învețe din lecțiile vieții își cară neputințele și nefericrea după ei.

Eu mi-am dat multe autogoluri, și m-am întrebat singură “de ce”.

Pentru că, în viață, ca să fii sportiv de performanță atât pe teren cât și în suflet, ai nevoie să știi și ce să NU faci data viitoare, cât și ce să faci. Ai nevoie să înțelegi că mintea antrenată este partenera de nădejde a unui corp antrenat.

Și atunci când mintea s-a mai prăfuit pentru că nu ai mai aerisit-o de ceva timp, ia-ți o pereche de adidași, o sticlă de apă și apucă-te de alergat sau de jucat ceva. Nu, nu pe calculator, ci pe teren, afară!

Pune-ți mintea și corpul la muncă!

Ultima dată când am alergat ca și cum fugeam de ceva, am făcut-o în timp ce îmi spuneam în gând: ”Nu te oprești până nu ți se tăie respirația, știi că poți, nu te mai minți singură! Îți promit că după ce ajungi la finish, vei fi super încântată și mulțumită de tine, că ți-ai demonstrat ție că ai puterea să continui până când trebuie. Ah, plus o pungă de M&M’s.”

Da, am continuat cu alergatul și cu vorbitul continuu, în gândul meu, până am ajuns la finish fără nicio oprire înainte. Sentimentul era exact cel pe care l-am vizualizat și simțit de-a lungul cursei!

Ce vreau să spun este: nu te opri, continuă, indiferent câte autogoluri îți dai, de câte goluri îți dau alții, de cât de obosit ești.

Ia-o de la capăt, oricum ai propriul tău finish!

=====================================================================

Pe Cătălina o găsiți pe Facebook, iar mai multe despre activitatea ei de Coach puteți citi aici.