[F]oarte elegant şi foarte modest. Vorbeşte puţin în şoaptă, totuşi după un concert de două ore în care a cântat cum numai el ştie.

Facem cunoştinţă şi fără să-l întreb nimic îmi spune că publicul din România e foarte cald. Îi reamintesc că suntem popor latin, dă din cap uitându-se în gol şi primul lucru care-i vine în minte e Argentina.

Argentina! Doar acolo a mai simţit aşa pasiune ca aici la noi. Vine din Varşovia şi Minsk, a avut concerte acolo. It’s different here, I feel loved. îmi zice.

– I grew up lisening to your songs, Mr Bolton.

Se înclină şi zâmbeşte umil.

– Don’t grow up. Never grow up, Toma.

Îmi fug ochii pe toate trăsăturile feţei lui. E neschimbat, nu se văd cei 60 de ani pe care-i are, arată exact ca-n videoclipurile pe care le-am văzut prima oară pe Atomic, apoi pe MTV.

Începem să discutăm despre social media. Scotoceşte repede în buzunarele blugilor şi scoate un iphone 4S şi-un Blackberry. Husa iPhone-ul imită o casetă audio veche. Ce altceva?

Deschide Twitter-ul.

– I understand how social media works, at least I try, my staff made sure I do. Sometimes I sit and browse through the tweets people send me. It’s amazing.

– So you post your own tweets?

– Yes I do. Look.  

Îmi arată coloana de menţiuni de pe Blackberry.

– How are you managing all this instant feedback you recieve here?

– It’s scares me, to be honest. Every time I look things up on Twitter I hope people don’t post anything too crazy. You know what? Indonesia. People there are crazy about social media. Everyone is just *imită gestul prin care tastezi încontinuu pe ecranul telefonului*, you know?
 
– Well, you should get used to it, things don’t work the way they used. Media has changed. Some things you say here can turn into news.  

– Funny thing you say that. Happend once, in a way I hoped it didn’t. I’m careful.

Scot telefonul din buzunar. Se trage intersat lângă mine să se uite la homescreen.

– What is this? Is it a Galaxy?
 
– No, it’s a Sony Xperia.
 
– Is it any good?
 
– Very good.

Trec pe la caserie mai târziu, Sony, ok?

Îi arăt homescreen-ul telefonului. Tweetdeck, Facebook, Instagram, Chrome, Youtube, WordPress.

– Wow, that’s something! îmi spune în timp ce revine la scrolling prin coloana lui de Twittter, oftând ca şi cum realizează că trebuie să depună mai mult efort ca să ţină pasul cu vremurile.

 – So, keep tweeting? Thank you for the reminder, I will.

Facem o fotografie în care ţine neapărat să plec cu dovada că n-a fost doar gura de el. Îşi afişează telefoanele. E foarte modest, e un om normal care tânjeşte după o discuţie cordială printre toate responsabilităţile pe care le are faţă de oamenii care-l înconjoară şi îndrăgesc.

Stăm la mese alăturate. Lumea îl abordează pentru fotografii. Trec 15 minute. Se uită către mine, face ochii mari, scoate telefonul din buzunar şi se preface că tastează un tweet după care îmi râde cu colţul gurii.

Thumbs up, Mr. Bolton!

După câteva ore, ajuns acasă, deschid Twitter-ul. Ce om şi ce onoare pentru mine! N-am să uit ziua asta.