Fotbalistic mai întâi, că așa-i frumos.

N-am văzut echipă cu pretenții mai slabă ca Ungaria de multă vreme. În loc să ne bucurăm că-i i-am bătut la pas și că suntem șefii șefilor în pseudo-războiul cu ei, amintiți-vă că ne-au luat un punct în tur.

Echipa asta de te-miri-ce, cu fundași centrali cărora le poți fura mingea de la picior, cu fundași laterali care n-au ajuns mai aproape de 40 m de poarta noastră, cu un singur șut pe poartă în tot meciul, echipa asta ne-a dat două goluri într-un meci fără spectatori, iar noi am egalat printr-un fault cât casa. Tot Pițurcă era antrenor.

Turcia. Meciul ăsta va fi greu de tot. Greu ca mâncarea de sărbători la stomac. Ca plumbul. Turcii nu știu să se apere, o să atace până când Goian o să inceapă să le bărbierească, iar Tătă să le judece traiectoria aiurea. Ei au antrenor nou și bun și nimic de pierdut. Noi îl avem pe Pițurcă și multe de pierdut, deci știm deja ce-o să se întâmple tactic. Adăpost anti-atomic, dar din chirpici, pentru că nu mai avem echipă să ne apărăm, cu Chivu și Rădoi și Lobonț și Tamaș, așa cum a fost în 2008 la Europene când era să facem o minune.

Aș fi început cu Gigel Bucur în locul lui Bogdan Stancu (care e mai repede un motan fără mustăți; haotic, bezmetic, fără realizări) și cu Tănase în locul lui Marica, nu al lui Maxim, pentru că MAXIM ESTE CEL MAI BUN JUCĂTOR ROMÂN AL MOMENTULUI ȘI AL ACESTEI GENERAȚII alături de Chiricheș și trebuie să fie în teren în toate meciurile.

Sunt două variante. Fie jucăm ce trebuie, cu profil ofensiv, ca să ne scoatem în evidență jucătorii de atac, și câștigăm. Fie ne apărăm, cum zice Pițurcă, și pierdem. Egal nicicum.

Organizatoric, vă las cu-n status de Facebook pe care l-am pus ieri, deși sper să se umple tribunele, atmosfera cu Ungaria a fost incredibilă și a ajutat.