Îmi plac oamenii care știu să piardă. Îmi câștigă respectul echivalent prieteniei și, cumva, mă fac pe mine să îi apreciez egal câștigătorilor. Ok, înțeleg, uneori miza e mare și aduce cu ea atașament emoțional, dar parcă o cantitate prea mare de justificări și țapi ispășitori nu face cinste.

Mă uitam astăzi la Chelsea – Arsenal cu ai mei colegi de la CSF Athletico Floreasca, într-un fel să-i verificăm dacă joacă la fel de bine ca noi. La un moment dat, Diego Costa, atacant la gazde, face asta. Josnic.

https://www.youtube.com/watch?v=SFW4uBSfzkM

Cum s-ar zice la noi, o javră. Și-a provocat adversarul, unui mult mai tânăr și implicat ca el, până acesta a cedat și a primit o eliminare umană, un fel de quit game.

Acum, discutând despre ce urme de bocanc pe frunte ar merita Diego Costa, am ajuns la întrebarea: Cum se bucură omul ăsta de victorie?

Adică, îi dai două palme ăluia, nu ripostează, tu insiști, el cedează, apoi tu arăți cu degetul, ca un mârșav. Primește roșu, că arbitrii din Anglia sunt un fel de inchizitori, jocul se dezechilibrează (evident) și echipa ta câștigă. Ce faci la final?

Știind că te urmăresc milioane de copii, știind că joci la unul dintre cele mai prestigioase cluburi din fotbalul mondial, știind că totul e filmat din toate unghiurile, nu ți-e un pic de dinupatriciu la obraz?

Da’ oare fanii Chelsea ce zic? Și eu am fost unul dintre ei, până azi.

Dacă nu știi să pierzi, n-o te bucure nicio victorie.