[N]e calificasem printre cele mai bune patru echipe din ţară. Rapid, FC Argeş, U Cluj şi noi, Ceahlăul.

Chiar din prima zi de cantonament înaintea turneului final a început pregătirea tactică.

Ne-am aşezat cuminţi pe pături, mese şi scaune într-o cameră de cămin supraaglomerată, cu 8 locuri, în timp ce antrenorul nostru îşi meşterea VCR-ul pentru a porni o casetă pe care urma s-o analizăm.

Rapid, primul nostru adversar din turneul final, dădea de pământ cu FCM Bacău, rivala noastră din campionatul zonal. Un 3-0 categoric care ne-a pus puţin pe gânduri. Noi remizasem de două ori cu vecinii noştri moldoveni. 2-2 în deplasare şi 0-0 acasă.

[D]upă vreo oră de analiză amănunţită, în care ne-am uitat atenţi la aşezarea în teren, la calităţile fiecărui jucător advers, la traseele frecvente prin care aduceau mingea aproape de poartă, la tipul bluclei de la şiretul mijlocaşului central, la manichiura fundaşilor laterali, la numărul de fire albe din capul antrenorului, la presiunea mingii de rezervă, la calitatea vopselei de pe barele porţii şi la CV-ul şoferului de ambulanţă, a venit rândul portarului:

– Fiţi atenţi, portarul e înalt şi iese bine pe centrări, zice domn’ profesor în timp ce pe ecran inculpatul culegea un corner fără nicio emoţie, aruncă repede cu mână, să aveţi grijă la contraatacuri. Staţi câteva secunde în faţa lui, nu-l lăsaţi să degajeze repede, dar aveţi grijă să nu luaţi galben.

Portarul nostru se uita pe sub sprâncene la omologul de pe casetă şi încerca să-l descoase. Nu scotea un sunet.

Atacanții priveau în gol, imaginându-și situații de poartă în care ies învingători.

– La faza asta se vede că are reflexe bune şi că împinge bine în picioare. continuă antrenorul, ridicând vocea. Alex, eşti atent?

– Da, domn’ profesor.

[P]rofesorul apasă butonul de pauză de la VCR şi pune o întrebare cheie, care reuşeşte să amuţească întregul grup:

 – Ia să vedem, spuneţi-mi cum păcălești un portar cu asemenea calităţi?

Linişte. Ne uităm unii la alţii, pe la colţurile ochilor. Eu unul îmi rodeam unghiile şi priveam în jos. Altul îşi mângâia sprâncenele, altul găsise o scamă pe mâneca bluzei de trening. Greul a picat pe unul dintre fundaşii noştri centrali, un băiat înalt ca un brad şi slab ca o tulpină de porumb. Un pic lent la minte, cât să se asorteze cu fizicul, şi deloc capabil să se ajute de logică pentru a formula răspunsuri. Noi îi spuneam Calu.

 – Ia spune, Calule, cum păcăleşti portarul ăsta?
 – Cu şuturi la vinclu, domn’ profesor.