[E]u încă n-am trecut peste perioada în care jucam fotbal. Nici nu-s convins că vreau s-o fac.

A devenit al naibii de greu să mai găsesc lucruri sau contexte care să mă facă să mă simt ca atunci.

Ca la antrenamente, ca-n vestiar, ca-n zilele de cantonament. Nu mai ţin minte mare lucru din ce se întâmplă, tot e îmi amintesc e atmosfera.

Mă trezesc ştiind detalii inutile despre istoria sportului acesta nedrept, mă surprind văzând trasee pe ecran de fiecare dată când mă uit la un meci de fotbal şi contrazic, în gând, comentatori mediocri. Când pun piciorul pe-o minge sunt ca un pește în apă.

[N]u ştiu cum se făcea, dar noi reuşeam să băgam ceva distracţie în orice. Eram la şcoală, în vestiar, în autocar, în timpul alergării de prin pădure, la sala de fitness, în barul obscur în care să nu ne vadă nimeni, la cantină, la poza de echipă, în zidul de la 9,15 metri de minge, în grămada de la gol şi simţeam că fac parte din ceva care mă împinge de la spate.

N-am cum să mai dau timpul înapoi. Asta e. I get it. Nicio tragedie.

Dar mai sunt momente în care mai sare câte o scânteie. Un 5% din contextul acela se creează şi în capul meu mai apar nişte flash-uri. Rare momente. Cum au fost cursurile de schi din Parâng sau săptămâna dobrogeană din Redescoperă România.

Sau, pentru a 4-a oară la rând, Biz SMS Camp. Se îmbină atât de natural utilul cu plăcutul încât mă face să-mi amintesc de anii de sport.

E unul dintre motivele principale pentru care revin o dată la şase luni acolo. Citiţi poveştile celorlalţi participanţi, vedeți fotografiile şi-o să vă lămuriţi.