N-a fost să fie, prieteni. Ar fi fost reportajul perfect, dar n-a fost să fie.

Am avut privilegiul să-l întânlesc pe Lucian Bute acum ceva vreme în cadrul unui eveniment, iar conjunctura a făcut ca eu să urc în ring cât să schimbăm, demonstrativ, câțiva pumni.

El mă indemna să lovesc mai tare, mie nu-mi venea să cred cine este la un metru de mine cu garda sus. Un campion mondial de aproape 1.90m care mă fixează ținând celebra lui gardă inversă. Câți români se pot lăuda c-au urcat în același ring cu Lucian Bute?

La finalul evenimentului, i-am mulțumit pentru această amintire frumoasă și l-am rugat să stea de vorbă cu mine zece minute pentru un interviu despre copilăria lui de la Pechea. A aceptat și s-a așezat lângă mine la masă.

L-am înregistrat cu telefonul, dar câteva zile mai târziu, uitând de nota audio, am resetat toate informațiile din smartphone. Imi amintesc și acum mici frânturi, deloc suficiente pentru interviul complet, unic și exclusiv.

”La început, mama n-a fost de acord cu boxul. Îi ziceam că mă duc la fotbal, iar eu fugeam la sala de box fără ca ea să știe.”

”După câteva luni am venit acasă vânat la un ochi și mama s-a speriat și a început să plângă. A trebuit să vină antrenorul de la sala de box acasă să vorbească cu ea, s-o roage să mă lase să plec la un concurs care era în afara Galațiului. A înțeles că îmi place boxul și m-a lăsat să merg în continuare. N-am renunțat la școală.”

Mi-a spus multe lucruri inedite, îmi amintesc că eram fascinat de ce-mi povestea, la un moment dat am și uitat ce urma să-l întreb. Un om extrem de modest. N-am dormit bine multe nopți după ce-am realizat c-am pierdut înregistrarea.

I-am povestit Anei Brânză ce mi s-a întâmplat, iar ea mi-a confirmat modestia lui Lucian Bute printr-o mică poveste.

Mi-a spus că se antrena acum câțiva ani la Montreal într-o sală polivalentă. A decis să ia o pauză alături de staff-ul ei, și-a lăsat echipamentul cu înscripțiile României pe-o bancă și a ieșit afară la aer pentru câteva minute.

În același timp, în aceeași sală, era Lucian Bute pentru un antrenament. La vremea aceea el era campion mondial en-titre, nu cred să fi fost român să nu-l recunoască sau să nu fi auzit de el.

A observat echipamentul cu steagul nostru și-a început să se uite în jur, să caute posesorii. I-a observat pe români afară, s-a dus la staff-ul Anei (cărora nu le venea să creadă că Lucian Bute vine să-i salute) și le-a spus:

– Sunteți români? Mă bucur mult să vă cunosc. Și eu sunt român. Fac box, mă antrenez aici în Canada.