Îmi găsesc cu greu cuvintele pentru a scrie aceste rânduri. S-a retras din activitate Cristian Chivu.

Cel mai mare jucător român al ultimilor 10-12 ani, alături de Adrian Mutu.

Un caracter deosebit și un model de urmat pentru orice tânăr care visează la reușite sportive. Îi port un respect enorm și îmi pare extrem de rău că a avut un final de carieră plin de accidentări, parcă tribut al devotamentului lipsit de spirit de conservare pe care l-a arătat atâția ani, pe teren, meci de meci.

L-am văzut jucând pe viu prima oară în 2005, la Constanța, când Mutu dădea două goluri și băteam Cehia cu 2-0. Grandios jucător.

Apoi l-am întâlnit, din întâmplare, în februarie 2012. Mi-am făcut curaj și l-am abordat, cu mari emoții, după ce mi-am repetat în minte fraza pe care urma să i-o spun. Mi-a acordat un interviu în care am vorbit despre copilăria lui și despre relația cu părinții săi. Ce e curios despre acest interviu este că, pe atunci, Cristi Chivu nu accepta niciun interviu în România. L-am convins spunându-i că și eu joc fotbal și că sunt student la UNEFS.

Sincer să fiu, scriu aceste rânduri ca omagiu și vă invit să-i priviți modestia în acest ultim clip pe care l-a filmat la Inter, clubul la care a jucat 7 ani și cu care a câștigat UCL.

Mai jos, scrisoarea pe care Cristian Chivu a scris-o, chiar astăzi, legat de subiectul retragerii lui. Alte cuvinte eu nu mai am. Mulțumesc, Cristi Chivu!

[youtube]https://www.youtube.com/watch?v=8xAxohCKpiU[/youtube]

”Sunt trist şi fericit, râd şi plâng totodată şi mă încearcă un sentiment de satisfacţie pe care nu-l pot descrie în cuvinte. Fotbalul mi-a oferit ceva ce îmi va servi toată viaţa. M-a învăţat ce înseamnă pasiunea, ce reprezintă curajul, sacrificiul. Toate astea sunt o punte între visuri şi realitate.

Ştiu cine sunt, ce sunt, ce am făcut, cum am făcut şi va pot spune că a fost o călătorie plină de provocări. O călătorie în care nu am renunţat la visuri, nu am abandonat lupta cu provocările pe care destinul mi le-a aşternut în cale. Le-am înfruntat plin de convingere că voi voi reuşi, că voi trece mai departe, că într-o zi îmi voi privi copiii şi cu o îmbrăţişare îmi vor mulţimii. Atât şi nimic mai mult.

Mulţumesc părinţilor mei pentru educaţia pe care mi-au oferit-o. Acum 24 de ani am început o călătorie motivat de o persoană care mi-a fost model şi sursă de inspiraţie. Ne-a părăsit 8 ani mai târziu şi am crezut că pentru mine totul s-a terminat. Aveam 17 ani. A fost tatăl, antrenorul, prietenul şi cel mai mare critic al meu.

Este prima persoană căreia vreau să-i mulţumesc pentru că în toţi aceşti ani l-am simţit lângă mine mereu. Am încercat să fiu că el, să fiu demn, curajos, ambiţios, corect aşa cum m-a învăţat. Înainte de a fi ceva, am încercat să fiu OM. Aş fi avut nevoie de tata mai mult decât cineva şi-ar putea imagina, decât, probabil, s-a gândit el în scurtă noastră călătorie prin această lume.

Mulţumesc tuturor antrenorilor cu care am început, celor cu care am colaborat de-a lungul timpului şi despre care pot spune că au fost o sursă de inspiraţie continuă pentru mine.

Mulţumesc cluburilor la care am activat pentru că au avut încredere în mine şi pentru că mi-au oferit posibilitatea de a creşte în ţări şi în oraşe diferite învăţând să devin o persoană mai bună.

Mulţumesc tuturor suporterilor de la echipele la care am activat pentru că fără susţinerea şi fără pasiunea lor fără margini, succesele noastre nu ar fi fost posibile. Am respectat şi onorat istoria şi tradiţia clubului pentru care activam.

Mulţumesc staff-ului medical, doctori, fizioterapeuţi, pentru sprijinul lor moral, pentru înţelegerea pe care au avut-o în ceea ce mă priveşte, pentru că m-au suportat, dat fiind faptul că am fost un record-man al accidentărilor. Dacă îmi permiteţi şi sper că mă înţelegeţi, vreau să-i mulţumesc în special medicului şi prietenului meu, Franco Combi. Fără el nu aveam onoarea de a scrie aceste rânduri.

Mulţumesc tuturor celor care nu apar în faţă, dar care au un rol important în bunul mers al unei echipe de fotbal, oameni apropiaţi, cu care interacţionam zi de zi, şi care încercau să ne facă toate mofturile: magazioneri, bucătari şi tot persoanlul de întreţinere. Cu respect, admiraţie şi în loc de Bonjour rămâne Au revoir.

Am cunoscut mulţi fotbalişti în toţi aceşti ani, le mulţumesc tuturor pentru respectul pe care mi l-au oferit şi vreau să îi asigur că a fost o onoare pentru mine să le fiu coleg, partener de luptă şi să împărţim înfrângerile şi victoriile. Veţi rămâne în inima mea pentru totdeauna. Vestiarul îmi va lipsi cel mai mult.

Nu în ultimul rând, vreau să-i mulţumesc soţiei mele, Adelina. A renunţat la visurile ei pentru a fi alături de mine, am crescut împreună printre străini şi am depăşit momente grele. Ea este cea care m-a susţinut şi înţeles în cele mai grele momente, mi-a oferit dragoste, linişte şi familia la care am visat.

Le mulţumesc feţelor mele, Anastasia şi Natalia, care au avut grijă să nu fiu niciodată trist şi să uit de orice supărare. Ele trei sunt mai presus de orice satisfacţie profesională pe care am avut-o sau o voi avea în viaţă.

Am intrat în această lume tânăr, în linişte, visător şi plin de ambiţie şi ies cu ceva fire albe, multe cicatrici şi cu convingerea că inima mea e la locul ei chiar, dacă am pus-o de fiecare dată la dispoziţia echipelor la care am jucat.

Tată, sper că eşti mândru de omul care am devenit. Este sfârşitul unei calatorii şi începutul pentru restul vieţii mele.”