Îți rămâne în minte.

Trec ani la rând și apar chestii mărunte care reușesc să te sară peste vremuri și să ți-l pună în față. Îl vezi în spatele ochilor, ca un secret, și-ți amintești felul cum acționa asupra ta ca o revelație, cum în vorbele lui (sau în tăcerile dintre ele) găseai soluția la orice.

Nu zâmbești pentru că îți amintești de el, ci pentru că îți amintești de sufletul lui. Sau de vocea lui, cum accentua prima silabă a frazei sau pentru pauza lungă de după punct sau pentru vreun tic verbal.

Omul acela pe care-l admiri pentru te miri ce. Te inspiră, te adoarme și te trezește în același timp. Trece cu mătura și dă la o parte tot praful de pe scara ta de valori. Te face să te pui la îndoială, să-ți regândești rânduielile.

Îl al și tu, toată lumea are pe cineva. Poate fi actual, poate fi doar un episod, poate fi câte unul pentru fiecare etapă a vieții tale, nu sunt reguli.

Poate fi profesorul de istorie din clasa a 12-a care te citea perfect și te trata altfel față de toți ceilalți, poate fi vecina de la parter pe care o ajutai cu cumpărăturile când erai copil și ea îți dădea șerbet cu biscuți, poate fi un prieten de familie al părinților tăi la care mergeai în vizită și care te-a învățat să joci table și whist sau femeia din compartimentul trenului în care te-ai urcat ca să fugi de ceva și poveștile ei pe care nu ți le spune neapărat ca să le auzi tu, ci ca să și le scoată ea de pe suflet.

Ți-a venit în minte cineva acum, așa-i? Nu poți pune degetul pe acel ceva anume al lui, dar ți-a venit în minte.

Stai liniștit, nu trebuie să-l descrii, oricum n-o să înțeleagă nimeni. E doar al tău, ține-l acolo.

L-am cunoscut pe Mugur Pop toamna trecută în TFB 2. Eram în Apuseni, într-o zonă idilică, iar el mi-a fost gazdă. Am vorbit trei zile despre orice. Mă uimea cu simplitudinea cu care vorbea despre lucruri complexe și cu complexitatea cu care vorbea despre lucruri simple. N-a făcut altceva decât să fie el, să-mi spună ce crede el că e bine, să-mi arate calea lui.

Am rămas prieteni.

L-am reîntâlnit acum câteva săptămâni, Călare în Carpați, într-un context oarecum asemănător, grație Dacia Plant. Mi-a povestit despre cum a traversat munții noștri călare, despre daci, despre spiritualitate, despre vrute și nevrute. Practic, mi-a reamintit că e acel cineva pe care l-am descris mai sus.

Îți doresc să-l întâlnești și tu pe cineva-ul tău.

foto: Radu Bădoiu