Mi-a tras Meşter o palmă după ceafă de o simt şi-acum. Cică aşa se dă leapşa la el acolo, la Bistriţa. O palmă părintească, bineînţeles. Când aud întrebarea asta cu „ce-mi doresc de la blogul meu în 2011” aproape că mă pierd. N-am o strategie, dar nici dacă aş fi avut n-aş fi spus despre ea.

Dacă aş fi fotbalist aş răspunde aşa: „Să mă ajute Dumnezeu să nu mă accidentez ca să-mi pot face cât mai bine treaba şi să am meciuri în picioare. Să fiu sănătos, că asta-i cel mai important, să joc bine, să câştig şi cupa şi campionatul şi să întru în vederile selecţionerului.” Cum nu-s fotbalist, răspund altfel.

Îmi propun să transform blogul într-unul care să ofere cititorilor săi acelaşi sentiment plăcut pe care-l am eu de fiecare dată când citesc un articol deosebit. Cum mi s-a întâmplat astăzi când l-am citit pe Turambar şi aproape mi-au dat lacrimile. Cum mi s-a întâmplat când am citit articolul lui Arhi despre nivelul comediei româneşti. Cum mi s-a întâmplat când Adrian Ciubotaru a scris despre potenţialul şi mentalitatea românilor. Iar exemplele pot continua.

Până la urmă, asta contează. Să scrii ceva care să stârnească. Orice, o urmă de păsare, o furnicătură pe şira spinării, un moment de respiro în care să îşi amintească fiecare că lucrurile frumoase din jurul nostru ne dau puterea să mergem mai departe, iar fără ele nu suntem cu nimic diferiţi faţă restul lanţului trofic. Nu chiar de fiecare dată cele 3 puncte-s cele mai importante.

Zi-ne şi tu, Mirele, că le zici bine, ce vrei de la blogspotul tău anul asta. Şi tu, dragă Cristina, cu blogul tău cel nou şi frumos. Şi tu, Ioana, care tot ne împărtăşeşti din fericirea ta pe care noi nu vrem s-o vedem.