[T]ata a jucat baschet în liceu. Printre altele, îmi povestește uneori ce coordonator bun de joc era și cum îi plăceau aruncările de trei puncte. Tuturor ne plac, cred, dar nu știu cui îi și ies. Asta e altă discuție.

Amintirea despre perioada sportivă a tatei devine interesantă abia când bunica e de față. Ea intervine, punctează decisiv și îi taie macul. Pe departe, cea mai notabilă întâmplare pe tema asta am auzit-o de curând din gura ei, așa că v-o spun și vouă. Să râdem.

Urma o deplasare importantă la Bacău. Ca să înțelegeți: Piatra Neamț, Bacău și Iași sunt la cuțite la toate sporturile. Rivalitate de moldoveni, nu se pot hotărî care folosește mai multe i-uri în cuvinte sau ceva.

Tata, acest Zidane corcit cu Bourceanu al baschetului, om de bază în echipă, decide că nivelul de hormoni din corpul lui de 17 ani e prea mare și caută o scuză pe care să i-o spună antrenorului echipei, numai ca să nu plece la Bacău, ci să rămână acasă, în oraș, să poată merge la o petrecere unde avea să se vadă cu o fată pe care o plăcea.

Sună nobil, nu? Riscuri mari, minciuni la antrenori, fugit de acasă, numai ca să mergi la un party unde să te ții de mână c-o fată pe care o placi și nimic mai mult. Vă reamintesc că povestea are loc în 1972, poate nu vi se mai pare așa de pămpălău, chit că, probabil, era.

Fac o mică paranteză și încerc să calculez ce turnură de evenimente aș fi judecat eu că merită, încât să-mi mint antrenorul și familia legat de un meci și-o fată, știind ce pedeapsă urmează în cazul în care-s prins. Gata, am calculat: cel puțin un threesome cu două blonde pe un yacht pe Mediterană. Alte vremuri.

Și ce scuză credeți că se gândește taică-miu să-i spună antrenorului?

– Domn’ profesor, să vedeți, am o problemă, nu mai pot merge la Bacău cu echipa pentru că mi-a murit bunica.

Acestea fiind zise, antrenorul știa că tata rămâne acasă să o plângă pe bunică-sa, iar mama lui (mamaia mea) și bunica lui (străbunica mea) știau că tata e la Bacău pentru meciul vieții.

Șmecher și încrezător, pleacă spre petrecere și cucerire cu geanta de echipament în spate, moment în care antrenorul se gândește să sune acasă să-și prezinte condoleanțele. Cine credeți că răspunde la telefon?

Evident, mortul.

– Sărut mâinile, sunt cutărică, am sunat să vă transmit condoleanțe.
– Bună ziua, vai de mine, dar ce s-a întâmplat?
– Păi mi-a spus Vali că i-a decedat bunica…
– Ce-a făcut?!
– Mi-a transmis că nu poate veni cu echipa la Bacău pentru că i-a murit bunica.
– Păi bunica e la telefon!!!

Și dă-i și caută-l pe puștan, sună peste tot, află de el. Trec ore. Se face poteră. Tata pe nicăieri.

Într-un final se află locația petrecerii, iar tata e recuperat în timp util pentru ocară. În drum spre casă, printre înjurăturile de rigoare, mamaia îmi povestește cum îi ardea câte un pumn la coaste o dată la o sută de metri. Așa, de control.

Se organizează un drum special cu o mașină mică spre Bacău, meciul fiind într-adevăr prea important pentru a fi jucat fără coordonatorul obișnuit în teren. Tata face un meci bun, echipa câștigă, iar povestea se încheie cu un dialog între un copil spășit și-o mamă furioasă.

– Hai, mamă, nu mai fi suparată. Am vrut să mă văd cu fata aia, îmi place, în plus, am câștigat meciul și m-am reconciliat și cu antrenorul…
– Băiete, te-ai reconciliat până-n cur și mai departe.

https://instagram.com/p/qq1melFZMt/