[O] singură noapte am reușit să dorm cu conștiința încărcată, dar gata, nu mai rezist. Trebuie să mărturisesc. E grav și sper să fiu iertat, să prind și eu un loc la geam în Rai.

Sâmbătă seara am fost la petrecerea zilei de naștere a lui Andi, unul dintre cei mai buni și vechi prieteni dintre ai mei (am fost colegi de bancă în clasele I-IV).

A împlinit 26 de ani, dintre care 20 în care ne cunoaștem. Împărțim așa multe împreună că n-are rost să încep să vi le zic aici. Pe foarte scurt, Andi o să fie prietenul meu bun toată viața, cavaler de onoare, naș, cumătru, whatever.

La petrecerea asta au participat 14 persoane, dintre care prieteni buni îmi sunt toți. Vreo 3 mi-au fost colegi de echipă în copilărie, pe alții îi știu de altă veșnicie. Nu preferam să fiu în altă parte sâmbăta trecută pentru nimic în lume, mai ales că trecuse ceva timp de când ne văzusem ultima oară.

A fost o seară foarte mișto, în care am râs și am povestit o grămadă, de la cele mai mici fleacuri, la probleme existențiale despre nimic.

Și, la un moment dat, cum stăteam noi, așa, relaxați, fiecare pe unde apuca (perne, canapele, scaune, covor), muzica își făcea treaba, zarva era mare, îmi amintesc un detaliu care mi-a declanșat așa o poftă în suflet de-am înghițit în sec toată limba.

Pe hol, pusă tacticos pe frigider, era o cutie cu două eclere de la French Revolution. M-a izbit gândul ca pe-o muscă un tir plin cu marfă.

Acum poate că o să credeți că sunt un nemernic, dar procesul prin care am stabilit că niciunul dintre ei nu merită nici măcar o singură gură din vreunul dintre cele două eclere a durat cam 0,4 secunde. Cel mult.

Urma să le mănânc singur, fără nicio remușcare. Viața e dură. Asta este.

După alte 2 secunde în care am analizat camera, mi-am dat seama că nu le pot mânca decât în bucătarie. Ca să ajung în bucătărie, trebuia să trec prin living, acolo unde socializau 14 persoane care cu siguranță ar fi poftit la dulce, ‘tu-i în gură de dușmani. Aveam nevoie de un aliat.

I-am zis la ureche lui Bogdan, cel care îmi povestea ceva în momentul în care eu am avut epifania:

– Fii atent. Pe frigiderul de pe hol sunt două eclere. Trebuie să le mănânc.

– Păi du-te.

– Nu pot să le mănânc acolo. Nu mă poate vedea nimeni. Dacă trece cineva în drum spre baie și eu am vanilie în barbă? Nu e bine.

– Păi du-te și ia-le și du-le în bucătărie.

– Bogdănele, nu ne înțelegem. Dacă trec cu eclerele prin mână prin cameră, mă linșează rechinii. Uite-i cum stau. Că, vezi-doamne, ce-am mai făcut la muncă, cum a fost în Dubai, ce filme ai mai văzut. Nu. Ei stau acolo pentru eclere. Sunt diabolici.

– Vrei să-ți arăt că eu mă duc să le iau de acolo, le duc în bucătărie, apoi le aduc înapoi pe frigider și nimeni nu observă?

– Nuu te cred. Poți face asta?

– Da.

– Bravo. Du-te! Numai că nu le duce înapoi. Asta nu ajută pe nimeni. Lasă-le în bucătărie.

– Zici?

– Du-le în bucătărie și lasă-le acolo. 

– OK.

Deci mamăă, funcționează planul. Îmi duce aliatul eclerele în bucătărie. E bine, deja simt gustul de ciocolată cu lapte și vanilie. Poate se ridică vreunul de pe canapea. Dracii îl ia!

După 30 de secunde agonizante în care foarte dezinteresat l-am urmărit pe Bogdan cu mare atenție, el s-a întors victorios cu misiunea îndeplinită, moment în care eu i-am dat vestea.

– Gata. Sunt în bucătărie pe masă.

– Bogdănel, vreau să-ți zic ceva. Uite care-i treaba: De câți ani suntem noi prieteni? De mulți, nu? Taci un pic. Lasă-mă să vorbesc. Fii atent. Eu o să mă duc în bucătărie și-o să mănânc eclerele alea singur. Fără tine. Simt că am nevoie de ele mai mult decât fraierii ăștia din jurul meu. Înțelegi? Sunt eclerele mele. Așa merge lanțul trofic. O să le mănânc. 

L-am lăsat râzând cu lacrimi, m-am ridicat și am plecat în bucătărie, închizând ușa după mine. Mi-am tras un taburet pe care m-am așezat, am desfăcut cutia și am mușcat zdravăn, moment în care toată Calea Lactee s-a văzut în fața mea, prin geamul bucătăriei garsonierei lui Andi din Muncii.

Curcubee de unicorni bisexuali cu tatuaje din hena și pasteluri nud. Toate secretele domnișoarei Victoria, fizică cuantică, armonii vocale și șuturi la vinclu. Ambrozie și aur țâșneau din aragaz, în timp ce caloriferul de fontă mă îmbrățișa duios. Ferească Dumnezeu, cum au fost eclerele alea.

Când mai aveam două guri din al doilea exemplar a intrat Bogdan. L-am privit cu ochi de căprioară un pic, apoi ca Smeagol când făcea epilepsie, apoi am lăsat bucata rămasă înapoi în cutie. Știam c-o merită. Mă ajutase.

M-am șters la gură, iar în timp ce el termina desertul, eu îi povesteam cum o să scriu despre eclerele astea într-o bună zi. Cum o să povestesc pe blog ca să-mi spăl păcatul și cum toți îmi sunteți niște prieteni atât de buni încât să mă iertați. Că o să mă ierte, că ei știu că eu nu-s un pic sănătos la cap, dar că-i iubesc.

Am încheiat conversația cu Bogdan, jurând că n-o să mai afle nimeni, am ieșit din bucătărie,  dar m-am întors după 3 minute.

Uitasem să pun pe fundul coșului de gunoi cutia celor mai bune eclere pe care le-am mâncat vreodată.

foto: în prim-plan e Andi, sărbătoritul nostru, căruia îi dedic acest text pe care să-l recitim peste ani