[I]ţi aminteşti de isus, alah, maici, sfinţi, dumnezei şi preoţi şi ai fi în stare să le vinzi fără negociere sufletul tău pentru ocazia de a da timpul înapoi cu 10 secunde. Aşa le-ai dovedi tuturor că totul a fost o greşeală, o glumă cinică a zeilor.

Simţi în mijlocul palmei unghiile înfipte ale fiecărui coleg care ţinea degetele strânse în pumn şi care ar fi considerat golul tău mai preţios ca orice gură de apă rece într-un deşert infinit. Simţi expiraţiile tuturor corpurile ce te priveau sperând la un gol, fix pe şira spinării, şiră ce se transformă dintr-o dată într-o funie.

[T]oţi muşchii îşi pierd tonusul aşa cum maioneza îşi pierde consistenţa când te pune dracu’ să învârţi lingura în sensul celălalt. Genunchii se grăbesc să ajungă în ţărână şi să te tragă cu tot corpul în pământ, sperând că aşa îţi fac un bine şi te scapă de vocile ce-ţi lipesc etichete de incompetenţă de carnetul de jucător.

Cum s-a putut întâmpla una ca asta? Doar era semnat totul. Latul, pendulare scurtă, gol, fericire. De ce? Nu înţelegi, uiţi să clipeşti, surzeşti, nu mai respiri, îţi vine să te laşi şi să te reapuci din nou ca să te poţi lăsa iarăşi. E nedrept, e un blestem. Bagi picioarele în el fotbal.

Asta simţi când ratezi.