[P]rima noastră calificare la un turneu zonal din cadrul campionatului național de fotbal pentru juniori urma să se întâmple la Focșani, într-o vară de an de liceu, prin 2004. Mi-amintesc ca și cum ar fi fost ieri. Am ajuns acolo cu pretenții de campioni și am terminat pe 5 din 8.

Nu știu multe despre cum am pierdut toate meciurile importante, ci doar povestea primei înfrângeri, 5-4 c-o echipă mai slab cotată ca a noastră.

Am plâns tot drumul spre vestiar și-am continuat odată acolo, dar apoi ceva s-a întâmplat.

Unul dintre băieți a început să râdă. Isteric. Nimeni n-avea idee ce găsise amuzant, dar el râdea cu poftă și sughițuri, plin de lacrimi în ochi. N-a durat mult până ne-a molipsit.

Trei minute mai târziu, domn’ profesor a intrat în vestiar și ne-a găsit în fapt, pufnind. N-a reacționat negativ, mi-aș fi amintit. A știut încă de atunci și am realizat și noi probabil mai târziu, că eșecul ni s-a tras dintr-un motiv mai simplu decât ni s-ar fi părut:

Uitasem să ne bucurăm de fotbal.

Ni se cuveneau, cumva, toate victoriile, ca și cum faptul că le meritam era suficient.

Anul acesta, pentru al doilea weekend consecutiv, merg la etapele regionale ale Cupei Coca Cola între licee. La Oradea am văzut pasiunea întruchipată. Acum, la Focșani, am văzut bucuria pentru sport și am făcut tot posibilul să v-o transmit și vouă în clipul de mai jos, odată ce mi-am reamintit-o și mie.

Vă las cu el, nu înainte de a vă spune că LPS Suceava (băieți) și Colegiul Tehnic Banja Janos Od. Secuiesc (fete) au trecut mai departe spre finalele de la București, finale la care v-aș vrea în public și despre care o să revin cu vești, poate așa ajungem să ne bucurăm împreună de fotbal.

https://www.youtube.com/watch?v=dRMwfyY2R5Y