Ca și cum toată admirația pentru care o aveam pentru sportivul Ana Brânză nu era suficientă, am cunoscut omul Ana Brânză. O minunăție.

Prietenii îi spun Brânzica.

Mi-a intrat la suflet imediat, chiar de la prima conversație. A glumit cu mine cât să mă facă să mă scutur de mirarea că stau de vorbă cu o campioană mondială de spadă, dar n-a reușit. Aveam emoții și eram prea rușinat încât să nu mă bâlbâi. Încă am, deși acum reușim să discutăm de la om la om fără să mă înroșesc.

De fiecare dată când vorbim nu pot să-mi scot din minte faptul că este cea mai bine cotată spadasină din lume. Din lume! (Iartă-mă, Brânzico, da’ ești mare de tot și-mi ești dragă și mi-s entuziasmat!)

foto: Raed Krishan

[S]ă vă povestesc despre simțul umorului pe care-l are Ana, ca să nu rămân doar eu cel care pică de pe scaun de râs.

Discutam într-o zi cu ea despre fotbal. N-a scăpat săraca de microbul meu, din păcate. Și din vorbă în vorbă și din glumă-n glumă, stabilim să mergem împreună la stadion să vedem România – Ungaria pe 6 septembrie, după care îi zic, foarte mult în glumă și spre deloc în serios:

– Știi ce-o să zică toata lumea de la stadion, nu?

– Că mă reprofilez?

– Nu, o să zică: ”Cine-i tipa aia care a venit la meci cu Toma Nicolau?”

Se amuză de inegalabila modestie cu care-s crescut și continuă râzând:

– Nu, cred c-o să zică ”cine-i tipa aia care a venit la meci cu MODESTUL Toma Nicolau?”

– Brânzico, modestia doarme cu pijamale cu Toma Nicolau, ii zic.

Râde și spune că stă la coadă într-o bancă în timp ce vorbește cu mine și că lumea începea să se uite ciudat la ea. Plusez:

– Vezi? Dacă ai fi avut pijama cu Toma Nicolau ar fi deschis un ghișeu nou pentru tine și te-ar fi lăsat și-n seif.

Conversația se încheie pentru o perioadă, după care Brânzica revine și-mi trimite o fotografie însoțită de-un text scurt, moment în care eu pic de pe scaun. De râs.

”Dacă nu mă lasă în seif, jar mănânci.”

Ziceți voi acum, cam cât de mișto e Brânzica?