Să văd cum vă descurcați.

Ce dați la schimb? Hainele de pe voi? iPhone-ul? N-are nimeni nevoie de lucrurile inutile ale altora. E ok, avem destule cu toții.

După câteva luni de șoc, toată lumea va ajunge la o primă concluzie, una pe care au fost nevoiți s-o accepte ai noștri, în comunism, de exemplu, că doar altă soluție nu era: să cunoști pe cineva.

Și cum de la bani, pe care îi accepta toată lumea, va trebui să vă rezumați doar la câțiva oameni și serviciile lor și să vă puneți rotițele în mișcare. Atunci va începe comunicarea. Și acei cineva din jurul vostru vă vor da chestii de care o să aveți nevoie pentru un trai mai bun.

O perioadă.

Apoi o să și vrea ceva la schimb, iar cum bani nu-s, să spunem c-o să trebuiască să deveniți inventivi în comunicare. N-o să vă pice bine, dar o să vă adaptați.

Tot o perioadă.

În timp, o să deveniți mai autonomi, mai pragmatici, mai selectivi, pentru scopuri mai mărețe și de lungă durată.

Apoi o să obosiți negociindu-vă viața încontinuu și-o să rămâneți cu familia, pentru că-i iubiți, iar familia o să vă dea necondiționat toate lucrurile de care aveți nevoie, pentru că vă iubesc. Vă descurcați voi cumva dacă vă aveți unul pe celălalt. Emoție.

Pentru unii, procesul ăsta se derulează în cap pentru o fracțiune de secundă, unora le pică fisa după niște epifanii forțate, pentru alții durează o viață sau, cum spune terminologia, până la pensie. Abia atunci își iau timp pentru ei.

Ăsta e singurul mod prin care n-ar mai trebui să purtăm discuția asta. No money. Ne-am vedea fiecare de familiile lor și am trăi în pace, cum fac animalele. Numai că nouă ne plac animalele, așa că le cumpărăm de la magazin.

E complicat.