[A]nul trecut, în Austria, s-au vândut 334 de mii de perechi de schiuri, 34 de mii de perechi de schiuri de tură și 23 de mii de plăci de snowboard.

Un austriac care nu schiază e ca un italian căruia nu-i place pizza. Coborârile pe pârtii sunt trecute în ADN, lângă șnițele și strudele cu măr.

Odată ce le-ai trecut granița, valul te trage înăuntru și intri în această rutină-festival al zăpezii în care centrul universului este schiatul.

Nu te poți feri, e molipsitor. Micul dejun e un pre-schi, apoi e schiatul de dimineață pe pârtiile și prânzul într-un ski-restaurant. Apoi e schiatul de după-amiază și petrecerea de după de la apres-ski. Toată vacanța levitează în jurul acestei activități nobile și elegante.

Toate taxiurile au benă pentru schiuri. Toate barurile au rastel la intrare, suporturi pentru picioarele îngreunate de clăpari, agățători pe marginile scaunelor pentru căști și mănuși.

Îmi imaginez o evoluție firească după câteva sute de generații, prin anul 7613, atunci când în Austria nu va mai fi nevoie de clăpari sau schiuri, iar fiecare localnic se va naște cu tălpile picioarelor deja ceruite și gata de cristiane.

Țara se va putea traversa din gondolă în telescaun în gondolă, cu un un simplu skipass implantat sub pielea antebrațului, iar capitala va fi în Tirol.