Înainte de a începe să scriu, acum câțiva ani, nu credeam în nevoia de stare pentru inspirație și ziceam că totul se educă. Într-o anumită măsură așa e, dacă ai exercițiul scrisului, poți produce un text și pe un șervețel folosit așezat pe spinarea cuiva.

Am momente când nu-mi găsesc cuvintele. Cursorul ăsta care blipăie rece ca și cum la fiecare apariție ți-ar dicta cadența cu care trebuie să apară silabele pe foaie e ridicol. Care e problema ta? – îmi vine să-i zic – Tu nu înțelegi că aici nu e matematică? O-preș-te-te-din-cli-po-cit!

Mi-am găsit ajutoare. Noaptea, vinul. Trenul.

Îmi și imaginez figura unui controlor care credea că le-a auzit pe toate după ce i-aș spune că vreau să-l însoțesc în tură, până într-un capăt de țară și înapoi, fără să mă dau jos din tren, de pe locul de la geam, de unde aș sta și-as scrie orice mi-ar trece prin cap. Ce nebun ar vrea să aibă parte benevol de-o rundă de tren vechi și prăfuit în care miroase a antreuri, apă de colonie, transpirație de mecanic, placă dentară, vaselină, ziar, nimic bun?

El ar povesti despre condițiile angajaților CFR, și-ar scoate cărțulia cu rugăciuni din buzunarul de la piept ca să mai spele din păcatele de naș, ar adormi discret cu chipiul pe scaunul alăturat. Eu aș asculta fără să-l întrerup ca să-l las să mă inspire.

Cred că toată ecuația asta pune umărul la genul de scriitură cu care nu te-ai indentifica altfel. Bate un unt care nu poate fi bătut nicăieri în altă parte. Te obligă să te scârbești, să te minunezi, să oftezi când te uiți pe geam chiar în momentul în care treci bariera printr-un sat despre care nu-ți vine să crezi că există și că poate fi habitat de om cu drept de vot, exact ca tine.

Mă opresc acum, duduia care s-a urcat lângă are nevoie de ajutor cu bagajele, câinele hipioatei de două rânduri mai în față latră, o tânără superbă și-a dat jos sandalele și și-a ghemuit picioarele sub ea citind un roman chiar în fața mea, bebelușul nelipsit plânge.

Urăsc trenul. Iubesc trenul.

Din tren,

Toma.